E primăvară iar… și a-nflorit din nou mălinul, spre aducerea-aminte a unui însemnat martir măierean.
Într-o cronică de viață, tristă și profund nedreaptă, arăt că ziaristul, juristul, scriitorul și omul politic Emil Boșca-Mălin s-a născut la data de 14.10.1913 în comuna Maieru, jud. Bistrița-Năsăud. După primii ani de școală petrecuți în localitatea natală, a urmat liceul din Năsăud și facultatea de drept din Cluj, activând apoi în calitate de avocat și un timp, imediat după dictat (1940), ca judecător la Câmpia Turzii. Ulterior acestui răstimp profesional, s-a dedicat jurnalismului, semnând articole foarte apreciate în „Ardealul”, „Gazeta Transilvaniei” și „Curentul”, fiind numit de către Iuliu Maniu „șef al propagandei și al presei” Partidului Național Țărănesc. Pentru convingerile sale politice a avut însă de îndurat trei decenii de oprimare, la vârsta de doar 39 de ani fiind condamnat în contumacie la muncă silnică pe viață. Timp de șase ani nu s-a reușit punerea în executare a pedepsei, Emil Boșca-Mălin reușind să trăiască în tot acest timp în clandestinitate, ascuns sau travestit, sub nume false, mereu cu „urechile ciulite” și „căutătura omului hăituit”, fiind trădat de un cunoscut ce l-a identificat și care, fără inimă, l-a împins în calvarul închisorilor comuniste unde, pe parcursul a 12 ani, a cunoscut cele mai cumplite și mai degradante experiențe desfășurate în unitățile de detenție din Gherla, Aiud, Oradea ori Râmnicu-Sărat, împreună cu mari personalități politice precum Ion Diaconescu și Corneliu Coposu. A fost eliberat din Penitenciarul Jilava în data de 28.07.1964, când în baza decretului de grațiere s-au deschis porțile închisorilor și pentru ultimele loturi de deținuți politici, dar sănătatea îi era deja șubrezită, iar părinții, ce nu au știut nimic despre el timp de 18 ani – nici măcar dacă este sau nu în viață – muriseră unul după altul în decurs de doar o săptămână. În pofida suferințelor suportate, Emil Boșca-Mălin nu a fost îngenuncheat niciodată, nici după punerea în libertate, chiar dacă a fost în continuare urmărit și umilit: locuind în condiții improprii, lucrând ca merceolog la o fabrică și, mai ales, refuzându-i-se restituirea manuscriselor ce i-au fost confiscate. La data de 01.12.1976 a trecut la cele veșnice, după o existență zbuciumată, desfășurată în a doua sa parte în cele mai tiranice și mai tulburi vremuri, fiind înmormântat la Maieru, conform dorinței testamentare exprimate.
Ca scriitor a debutat cu lucrarea: „Contribuții la monografia comunei Maieru. Însemnări pe răbojul vremii” (Cluj, 1936), urmată de „Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc (București, 1945) și multe alte cărți despre evreii din Țara Năsăudului, despre istoria justiției ardelene, despre istoria publicațiilor juridice românești, despre lupta presei din Transilvania, iar în anul 1995, după aproape 20 de ani de la moartea sa, i s-a publicat o carte despre practicile din pușcăriile comuniste: „Telepatie și hipnoză în închisorile comuniste”.
Alăturat așez câteva fragmente din prefața cărții „Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc”, pentru deplina edificare asupra caracterului integru și a personalității sale: „Au trecut aproape zece ani de când am publicat prima carte asupra comunei mele natale Maieru (…) Eram tânăr student atunci și satul trăia în mine cu toată puterea. Credeam – ca și azi de altfel – că dragostea pentru pământul României trebuie să-și aibă suportul în iubirea față de satul de unde am plecat, față de oamenii, locurile, credințele și obiceiurile bătrâne ale acelora din mijlocul cărora ne-am ridicat (…) În acești zece ani s-au schimbat multe lucruri. „Feciorul Laurii” – cum mi se spunea – a rămas pe mai departe despărțit de sat, la Cluj (…) iar în acești din urmă 4 ani ca refugiat în România. Peste tot însă am dus icoana clară a satului, a mamei înlăcrimate și a tuturor celor dragi ce mi-au legănat copilăria netrăită. Aici la București, când mă apăsa dorul de-acasă, răsfoiam însemnările asupra trecutului Ținutului Năsăudului și, în special, asupra Maierului.”
În anul 1945, când a scris aceste rânduri, Emil Boșca-Mălin consemna că în cei zece ani s-au schimbat multe lucruri, fără a bănui ce crudă năpastă îl aștepta la prima cotitură comunistă, în chiar anul următor. Câtă durere și nedreptate a putut provoca în țară schimbarea de regim politic dacă pe un astfel de intelectual de mare clasă, pe un astfel de om cu sufletul încărcat de patriotism, și pe mulți alții asemenea lui, i-am înghesuit ca pe niște vite între zidurile închisorilor, spre a fi „reeducați” prin exterminare, prin tortură și alte tratamente crude și inumane. O vreme ne-am făcut că nu știm nimic, că n-am aflat ori chiar am contestat că așa ceva s-a întâmplat. Într-o astfel de situație este extrem de greu să întorci spatele răzbunării, așa cum creștinește se propovăduiește, dar la fel de culpabil este să închidem ochii și să întoarcem capul în fața grozăviilor vădite comise de o ceată de netrebnici ce au trăit, bine mersi și fără remușcări, până la adânci bătrâneți, iar străluciților înaintași (și urmașilor acestora) să nu le cerem sinceri iertare publică, să nu le acordăm dramul de dreptate cuvenit și să nu-i așezăm într-un „Panteon al Marilor Martiri Români”, nu neapărat pentru a-i înălța în slava nemuririi, deși merită cu prisosință acest lucru, ci pentru a nu uita, nici noi și nici cei ce vor veni după noi, de ce orori suntem în stare pentru a-i reduce la tăcere pe semenii ce au alte credințe, alte cerințe, alte convingeri…