George Coșbuc

Comuna Coșbuc a purtat iniţial denumirea de Hordou ce provine din maghiarul hordo, cu înţelesul de bute, atribuire explicabilă în condițiile în care așezarea se află într-o depresiune strâmtă şi adâncă. De-a lungul anilor au fost folosite și alte variante toponimice: Hordo, Horod, Hordău sau Hordomezeu, localitatea fiind atestată documentar din anul 1523.

Denumirea actuală i-a fost atribuită localității în anul 1924, în memoria celui intitulat, cu respect şi recunoştinţă, „poetul neamului”, Muzeul Memorial „George Coşbuc” amenajat în anul 1905 în casa în care s-a născut marele rapsod ilustrând crâmpeie din viaţa şi creaţia „idolului ţărănimii” – poezia „Noi vrem pământ” fiind mereu pe buzele răsculaţilor din anul 1907. Poet de excepţie, publicist şi traducător priceput, autor al volumului de mare valoare „Balade şi Idile” şi al genialei poezii „Nunta Zamfirei”, George Coşbuc a fost considerat „suflet în sufletul neamului care l-a zămislit”, creaţia coşbuciană aducând generos la lumină partea idilică a sufletului ţăranului român.

Bustul din fața casei memoriale a marelui poet de la a cărui naștere anul viitor se vor împlini 155 de ani (20 septembrie 1866). În semn de adânc și pios omagiu am putea cu toții să-i trecem pragul, cu atât mai mult cei care am absolvit Liceul „George Coșbuc” din Năsăud.
„Podul cătanelor negre” (datează din timpul regimentului de graniţă) sau „podul iubirii” (în incinta întunecată îşi dădeau întâlnire feciorii şi fetele) a fost edificat în anul 1778 şi refăcut în anul 1937, în stil tirolez, din bârne de lemn și acoperiș de șindrilă. Pe acest pod a trecut și străbunicul meu când a coborât pe Sălăuța și a urcat apoi pe Someș pentru a se însura în Ilva-Mică, dar moșii și strămoșii lui, și implicit ai mei, sunt în țărâna țintirimului din acest sat. Și nu este singurul izvor al emoției pe care o încerc ori de câte ori trec pe Valea Sălăuței: întâmplător, inimile tatălui meu și al marelui poet s-au oprit în aceeași filă din calendar: 9 mai.
Dacă în Ilva Mică podul de lemn din Gura Strâmbei a fost abandonat după inundaţia din 1970, iar cel din Nepos înlocuit cu unul de beton în anii 80, podul de lemn cu „hăizaş de draniţă” din Coşbuc mai stă încă deasupra Sălăuţei. Nici în Tirol nu mai există astfel de poduri, ultimele fiind bombardate în al doilea război mondial, în Transilvania mai existând unul singur situat în localitatea Ilva Mare, dar care nu are anvergura celui din comuna Coşbuc.
Biserica satului a fost sfinţită în anul 1901, la un an după moartea preotului Sebastian Coșbuc, tatăl poetului, fiind amplasată între muzeul memorial și podul tirolez.
Părinții și-ar fi dorit să devină preot în sat, dar George Cosbuc, după studiile liceale săvârșite la Năsăud și cele universitare începute la Cluj, a luat hotărârea de a-și urma visul de devenire. Singura care l-a înțeles și l-a sprijinit fără rezerve a fost sora Angelina, pe atunci preoteasă în Herina, unde s-a și refugiat o vreme, care nu avea copii și care i-a purtat fratelui său o dragoste fără margini până la moarte. Se pare că din Herina a plecat spre Sibiu în anul 1887, pentru a se alătura colectivului de redacție al revistei „Tribuna”, coordonat de Ion Slavici, unde a rămas timp de doi ani, după care a luat hotărârea de a trece munții în România.
S-a putut întoarce în Țara Năsăudului după douăzeci de ani, abia în anul 1908, când a beneficiat de actul de amnistie acordat de împăratul austro-ungar Francisc Iosif I celor care au părăsit ilegal Ardealul. A revenit însă pe plaiurile natale ca un erou poleit de glorie, încărcat de izbânzi și distincții. Tocmai de aceea a avut parte de o întâmpinare triumfală, cu ode și banchete dată în cinstea merituosului fiu al neamului năsăudean. Cuprins de doruri și nostalgii, a făcut atunci popasuri la rudele mamei din Telciu (era fiica preotului din acest sat), la fratele Aurel, rămas în Hordou, la sora Saveta, preoteasă în Salva, la sora Angelina, acum preoteasă în Feldru (unde de altfel s-a născut și bunica maternă), la fratele Leon, preot în Leșu, la Măgura Ilvei unde a participat la sfințirea bisericii la care slujea colegul său de clasă Zaharia Bulbuc, dar și la Năsăud și Bistrița, vizitând oameni dragi, printre care se numărau George Linul, Gheorghe Matei, Grigore Pletosu, Virgil Șotropa și Vasile Rebreanu, marele romancier Liviu Rebreanu amintindu-și ulterior următoarele:

„Și așa, în anul 1908, vara, s-a răspândit deodată vestea prin Năsăud că vine Coșbuc. Pe la sfârșitul lui august a sosit într-adevăr fără să fi vestit pe nimeni, fără să știe nimeni. Intelectualii locali s-au repezit să-i ofere un banchet. A primit. Era poate primul banchet ce i se dăduse. Pe atunci banchetele era și mai rare, și mai simpatice. Pe urmă vreo două săptămâni, în fiecare zi s-a dus la câte un vechi prieten sau o veche cunoștință. O zi întreagă a petrecut prin sălile goale ale liceului, printre amintirile copilăriei, alte zile a hoinărit prin zăvoiul din preajma Someșului unde, ca atâtea generații de tineri, și-a pregătit odinioară și bacalaureatul. Apoi într-o bună zi ne-am pomenit cu Coșbuc la noi acasă, în satul Prislop, la trei kilometri de Năsăud. A venit să vadă pe tata. A stat toată după-masa la noi, a golit multe pahare de vin și a vorbit numai despre trecutul îndepărtat, când a început cochetăria cu muzele. Împreună cu tatăl meu și-au reîmprospătat, parcă numai ieri s-ar fi întâmplat, mici pozne și ghidușii vechi de peste treizeci de ani, bucurându-se ca niște copii, ca și când amintindu-și trecutul s-ar fi întors într-adevăr în timpurile fericite ale tinereții pline de speranțe și iluzii. Eu am stat toată vremea, privindu-l și ascultându-l numai pe el. Era blând la înfățișare și la glas, timid și stângaci. Cum a putut un om atât de dezarmat să înfrunte viața aprigă, necruțătoare, pătimașă și dornică de scandaluri din București? Cum a izbutit să cucerească poziția cea mai înaltă în mișcarea literară, în vârtejul acela pătimaș unde invidiile, intrigile, hărțuielile, luptele violente tracasează și uzează chiar nervii cei mai oțeliți? Cum a putut oare îndura acest om bun, blajin, iertător și sfios avalanșele de atacuri, de insulte, de suspiciuni cu care a fost gratificat din plin de îndată ce conștiința românească de pretutindeni l-a îmbrățișat și i-a recunoscut meritele? ” – Liviu Rebreanu, Amalgam, 1931.

Chiar mai-nainte de a fi fost ele formulate de celălalt vlăstar de aur al Năsăudului, paradoxal, cineva, și nu oricine, ci tocmai patriarhul culturii române, a răspuns intuitiv acestor întrebări:

„E târg la Năsăud, și pe largile ulițe tinoase trec sătenii cu pălăria mare și cizmele lungi, femeile cu catrințe portocalii sau trandafirii, de multe ori foarte frumoase. E o rasă de oameni tare, cu liniile alese și deșteptăciune în față. Din neamul lor, dintre urmașii popilor din Hîrdău, deasupra Năsăudului, a răsărit pentru tot poporul românesc acea natură sănătoasă și puternică de mare poet, de meșter al graiului nostru și al tuturor felurilor de cântec care e George Coșbuc, mlădiță a trunchiului grăniceresc. La Năsăud toți îl privesc până acum ca pe un frate, și printre vechile manuscrise ardelene și maramureșene se păstrează, cu atâta îngrijire, cele dintâi caiete de școală ale copilului menit să stea în fruntea literaturii noastre” – Nicolae Iorga, Neamul Românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, 1906.