Uneori, fără să ne impună cineva, ne luăm un jug greu, tiranic chiar, nu al obligației de a da, de a dărui, cum poate ar cam trebui, ci al obligației de a face, stabilindu-ne singuri un sever caiet de sarcini, de îndatoriri individuale împovărătoare, de proiecte și planuri de realizare, ce ne urmăresc, ne chinuiesc, ne obsedează, chiar și în banala luptă pe care o purtăm cu tot ce înseamnă curățenie, cumpărături și pregătiri de Crăciun.
E firesc să avem vise de devenire și de dobândire a căror aducere la împlinire presupune executarea unor obligații de a face. Dăunător însă, pentru liniștea lăuntrică, pentru echilibrul nostru emoțional, este să ne propunem prea multe și prea mult, clădite morman, cu scadențe riguros fixate și un program rigid de executare. Când, indiferent de împrejurările ivite, nu ne permitem nici o abatere de la parcursul propus și nici un fel de prorogare a termenelor convenite cu noi înșine, ne asumăm un rol stupid, de creditor crud, necruțător, ce rostește ultimativ: „Neapărat!” sau „Trebuie, întocmai și la timp, executat!”.
Consider că starea de bine vine când vrem lucruri realizabile și ne mulțumim cu puținul îndeplinit. Țintele fixate prea sus ori mult prea curând tracasează, și chiar dacă printr-o minune le vom atinge, osteniți fiind, nu vom avea puterea și răbdarea de a savura complet și pe îndelete satisfacțiile inerente lucrului împlinit.
Și mai e ceva, vital, fundamental: răsplata pentru fapta săvârșită. Așa cum ne așteaptă luminița la capătul tunelului, ghiocelul în prag de primăvară, curcubeul la final de furtună, concediul după un an de muncă, praznicul după un post îndelungat și raiul după o viață curat și cumpătat trăită, tot așa trebuie să ne acordăm singuri recompense pentru fiecare mică sau mare victorie repurtată. Ne putem cinsti cu o băutură sau un fel de mâncare despre care se spune că nu este prea sănătoasă, cu o zi petrecută în pijama sau dedicată exclusiv unui hobby, și lista poate continua.
În același scop, iarna, când fac câte un ceai din plante medicinale adevărate, încuiate în borcanul ce poartă cu mândrie eticheta „Flori de câmp parfumate”, am obiceiul de a așeza în cana aburindă o bucățică de prună sau de pară uscată, pe care o aflu abia la final armonios aromată.
Ce bine ar fi dacă și „Spiritul Crăciunului” l-am putea păstra întregul an într-un astfel de borcan etanș și periodic l-am deschide pentru a ne împrospăta conștiința cu dorul de a ne dărui, iar căminul cu parfum de brad și cozonaci, cu străluciri de globuri, cu clinchet de clopoței și glasuri zglobii, de copii.
Crăciunul ne dăruiește trei binecuvântări bogate: nostalgie, curaj și speranță. Nici una dintre ele nu o aflăm însă sub brad așezată, ci în inimile noastre, și numai dacă ne lăsăm sufletul pătruns de bucurie, de vrajă, de magia basmului…