Nu cred că pur întâmplător cea mai frumoasă sărbătoare de peste an a fost așezată în calendar atât de aproape de solstițiul de iarnă, în apogeul întunericului, ci ca să compenseze noaptea cea lungă și să pună în evidență nașterea și creșterea luminii ce unește cerul și pământul, ori chiar rocada realizată între cele două lumi, susul fiind acum adesea cenușiu, în timp ce josul este strălucitor, cu scânteieri de stele.
Coincidență, sau poate nu tocmai, și Revoluția Română a fost înfăptuită în cursul solstițiului de iarnă, după ce a fost atins punctul minim altitudinal al întunericului, al foamei și al frigului. Abia în clipa în care omul simte acut că mai jos de atât nu se mai poate, caută să urce, indiferent de riscuri, spre înălțimile libere și luminate.
Nu este deloc aleatoriu nici faptul că semenii născuți în preajma marelui praznic sunt un munte de dragoste. Explicabil întrucâtva prin aceea că vin pe lume odată cu Moș Crăciun ce le oferă poate darul de a semăna cu el, nu la înfățișare, ci la dăruire, fără pic de drămuire.
Doar puțin ne mai desparte de un Crăciun aparte. Trebuie să ne purtăm însă crucea destinului cu demnitate, tălmăcindu-i tâlcul, și privind spre cer cu speranță.
Denumirea de Cristur își are izvorul în cuvântul „crist”, ce are același înțeles: de uns al Domnului, de reprezentare a lui Isus Cristos crucificat, în aproape toate limbile pământului: în franceză christ; în latină christus; în greacă khristos.
Fiul Domnului a suferit cu stoicism pentru mântuirea noastră, iar noi resimțim ca insuportabilă chiar și respectarea restricțiilor impuse pentru a putea salva bunicii.
Impunătorul monument montan a fost ridicat în memoria martirilor maramureșeni din rezistența anticomunistă. Dacă închid ochii parcă îi văd sărbătorind „Nașterea Mântuitorului” cu câte un cartof copt în jar, stând îngrămădiți într-un bârlog săpat în pământ, cu ochii în patru și urechile ciulite.
În câte locuri din lume, chiar și în clipele acestea sfinte, sunt oameni care mor ca martiri, căci continuăm să ne omorâm, convinși fiind că doar „noi aleșii” știm care este Dumnezeul cel adevărat și singurul drum care duce înspre el și poarta veșniciei.
Și cel mai frumos loc de pe pământ, Maramureșul, a fost pângărit de comuniști, prin ce tot ce au făcut în închisoarea din Sighet, unde au încuiat fără milă românii ce au refuzat să renunțe la principii, la valori, la credințe. Chiar dacă cei ținuți în zeghe știau că nu vor mai primi a doua zi blidul cu terci sau că vor îndura din nou ura și tortura, cinsteau cum se cuvine Crăciunul, cântând colinzi și rostind laolaltă rugăciuni, ecoul din incinta închisorii fiind de-a dreptul divin.
Pe timpuri, când treceau munții în frunte cu popa din sat, ardelenii luau cu ei în bejenie clopotul bisericii și crucea din altar. Câtă jale se așeza pe calea de înstrăinare și cum arăta un Crăciun petrecut într-o căruță cu coviltir numai ei și Dumnezeu știu. Mă gândesc și la cei care au trăit exilul în Siberia ori care petrec actualul Crăciun în taberele de refugiați.
Ce „crăciunuri” cumplite au avut de îndurat soldații înghesuiți, ca vitele la tăiere, în tranșeele marilor războaie: sub cerul liber, cu mâna pe pușcă, departe de cei dragi și cu sufletele golite de speranța de a-i revedea.
În anul 1989, pentru libertate și un trai mai bun, fără preget, s-au aruncat în luptă temerarii tineri, în cel mai înălțător Crăciun, petrecut sub gloanțe, dar încununat cu năzuințele și nădejdile unei națiuni renăscute. E păcat să lăsăm uitarea să se aștearnă peste sacrificiul lor, ori să ratăm parcursul de țară la care ei, cu sete, au visat.
De-a lungul istoriei s-au perindat și vremuri de foamete, iar pe glob mai sunt și astăzi locuri unde încă se moare frecvent de foame. Și Crăciun… este acum și acolo.
Omenirea nu este la prima pandemie. A fost și tifos, și rujeolă, și ciumă, și gripă spaniolă, și holeră…și nu erau spitale ori vorba de vaccin. Iar Crăciun… a fost și atunci.
Pentru a putea cântări corect povara și pentru a nu trăi cu impresia că nu există ceva mai rău și mai greu avem nevoie de repere reale, de termeni de comparație, pe care îi putem afla numai dacă privim înapoi și numai dacă ne închipuim ce au avut de pătimit înaintașii noștri.
Un Crăciun petrecut în casă nu constituie un chin ori vreun capăt de lume, nu echivalează cu un Crăciun în singurătate. E doar o încercare și un prilej potrivit pentru revalorizarea familiei și reconsiderarea relației cu noi și cu ceilalți.
„Omul a fost alcătuit astfel încât să își ducă propria-i cruce, de aceea i s-au dat umeri puternici. Un om poate îndura multe, câtă vreme se suportă pe sine însuși. Poate trăi fără speranță, fără prieteni, fără cărți, chiar și fără muzică, atâta vreme cât își poate auzi propriile-i gânduri și cântul păsărilor de afară, de dincolo de fereastră, și glasul îndepărtat al mării. La St. Dunstan mi s-a spus că omul poate trăi chiar și fără lumină, dar cei ce-mi ziceau așa erau eroi” – Axel Munthe, Cartea de la San Michele.
Nu ne da Doamne cât putem duce!
Dar fă-ți pomană și dă-ne înțelepciunea de a fi fericiți cu ce avem și resemnați cu ceva ce nu putem schimba!