Se spune: „nu judecați, ca să nu fiți judecați, căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura…”, dar credeți că luăm seama la acest precept, devenit deja un truism. Nu, ci dimpotrivă, manifestăm o exigență exagerată față de semenii noștri, luând în cătarea criticii comportamentul, credințele și cuvintele lor, și probând o indulgență îndelungată față de propria persoană. Din câte pare, plăcerea de a critica a împins această îndeletnicire în „meniul” fiecărei zile, obișnuind să punem la zid chiar și ceea ce nu înțelegem ori să-i etichetăm pe ceilalți, din scurt, fără a încerca să ne transpunem, măcar pentru o clipă, în „pielea” lor. Și ne mai și place să ne amăgim că noi, de fapt, nu criticăm, ci doar constatăm neajunsurile și neputințele mărunte ale cuiva – de parcă am fi Dreptul Judecător -, dar trecem iute cu vederea propriile lipsuri și slăbiciuni, reținând circumstanțe atenuante ori uzând de eterna consolare: „Lasă… că-i bine și așa!”
E suficientă o singură privire rotită deasupra vieții sociale, ca să ne dăm de-ndată seama că sunt multe domenii de activitate în care cântărirea critică este implicită și intrinsecă. Și nu doar judecătorii cumpănesc, pronunțând o soluție, după inerenta deliberare, ci și dascălii, și instituțiile de control, și criticii literari lucrează cu materialul clientului, examinându-l și evaluându-l, cu obiectivitate și în cunoștință de cauză.
Când vine însă vorba de critica literară, unii o subapreciază, arătând că-i mai ușor să critici decât să creezi, iar alții îi aruncă vina ( sau meritul) de a identifica mai multe sensuri și înțelesuri decât au avut în vedere autorii cărților. În acest sens, înțeleg să reamintesc ce am citit pe undeva-cândva: că există puțin adevăr în fiecare exagerare și puțină exagerare în fiecare adevăr, și cum nu sunt în măsură să verific veridicitatea afirmațiilor enunțate mă rezum să spun că termenul latin criticus, la fel ca și grecescul Kriticos, are semnificația: „în stare de a judeca”, ceea ce înseamnă că doar cei citiți (cu sensul de erudiți) sunt în măsură să compare operele literare și să exprime opinii fundamentate și de netăgăduit, pe marginea lor.
Și cum preambulul a fost înfăptuit, voi trece la chestiunea de fond dedusă „judecății”, arătând că în Josenii Bârgăului, la câteva case distanță de intersecția cu drumul care duce, peste Pasul Strâmba, spre Ilva-Mică, pe fațada unei case este așezată o plăcuță comemorativă având următorul conținut: „Aici s-a născut Ion Oarcășu, N 1925 – D 2000, critic literar, eseist și poet. Astra Bârgău”. Dar așa cum se-ntâmplă și în viață, când nu prea bănuim ce valoare în sine are omul de lângă noi, deși îl întâlnim, aproape zilnic, în calitate de vecin ori coleg de serviciu, tot așa nu prea știm, mai nimic, despre cel care a dobândit titlul de om deasupra oamenilor, ce a îndrăznit să-și trăiască gândul.
Ion Oarcășu s-a născut la data de 22 iunie 1925 în Josenii Bârgăului, urmând clasele primare în localitatea natală, studiile secundare la Liceul „George Coșbuc” din Năsăud, iar pe cele superioare la Cluj-Napoca, absolvind Facultatea de drept în anul 1949. Cum însă, încă din timpul anilor de liceu a debutat ca poet în ziarul Tribuna Ardealului din Cluj (1942), după obținerea diplomei universitare s-a dedicat ziaristicii, îndeplinind calitatea de redactor la revistele Contemporanul, Steaua, iar mai apoi Tribuna, unde a activat până la pensionare (1957-1988), răstimp în care i-a fost decernată calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România și a devenit un cunoscut – și recunoscut – critic literar, dintre volumele publicate amintind: Opinii despre poezie (1963), Oglinzi paralele (1967), Prezențe poetice (1968), Destine și valori (1974).
Chiar dacă acceptăm, în plan abstract, că suntem perfectibili și corigibili, nu cred că e pe lume careva pe care să nu-l doară critica ori măcar să nu-l deranjeze întrucâtva, chiar și atunci când are lipită eticheta de „critică constructivă” și este menită să îndrepte o stare de fapt ori să călăuzească o anume conduită. Pe cale de consecință, e limpede ca lumina zilei, că nu-ți poți permite să dai lecții, și mai ales unui creator, dacă nu ești cu adevărat un profesor, un specialist în analizarea, interpretarea și aprecierea operelor artistice; că nu ai căderea de a decide pe unde se situează un poet sau un prozator ori ce influențe se întrevăd și care sunt lucrurile care lipsesc ori prisosesc în lucrările lor, dacă n-ai reușit, ca Ion Oarcășu, să te ridici, prin competență și prin imparțialitate, deasupra breslei cu cele mai mari – și deopotrivă, întemeiate – ambiții și orgolii.
Fie-i amintirea neadormită!