Nu se mai știe cine a spus pentru întâia dată: „mâncăm pentru a trăi și nu trăim pentru a mânca” – atât de străvechi este acest citat -, și chiar dacă ni s-a inoculat de timpuriu că „nu tot ce zboară se mănâncă”, ca școlari mâncăm litere, iar după…. ne mâncăm între noi.
Din înțelepciunea populară locală, din cea sădită la confluența Ilvei cu Someșul, încă din copilărie am înțeles că pe Coana Iarnă nu o mănâncă lupul; că dacă nu plouă-n mai, nu se mănâncă toamna mălai; că începi să cunoști omul după ce mănânci împreună un sac de sare (în afară de cazul în care soții mănâncă dintr-o farfurie și nu li se mai pare că celălalt a luat bucata mai mare); că nu-i meșteșug mare la gătit mâncare, ci la potrivit de sare; că decât bucate stricate, mai bine mațe sparte – echivalent cu cipărat, sărat, trebuie mâncat că bani am dat; că-i musai la mâncare cumpătare, iar la băutură măsură și că oricât ar fi omul de calic, după masă tot șade un pic. Mai târziu, în proverbele românilor de pretutindeni am dat peste două zicători de batjocură la adresa gazdelor zgârcite: „Haideți la noi să mâncăm nimica!” și „Poftiți la masă cu mâncare de acasă!” și tot cam pe atunci am aflat că, în lăcomia lui, omul e în stare să mănânce omăt fript, răbdări prăjite, mere pădurețe, mucul lumânării, zilele celui de lângă el și bucățica de sub dânsul. Și toate astea în condițiile în care se știe că vorba puțină și mâncarea puțină nu strică niciodată (proverb românesc), că a mânca nu e totuna cu a da pe gât (proverb spaniol) și că e necesar să mâncăm puțin și să mestecăm mai mult (proverb suedez), același adevăr fiind exprimat și de un vechi proverb latin: „dacă vrei să dormi bine, mănâncă puțin și devreme”, căci Domnul ne-a îndemnat: „Mâncați și beți!”, dar nu ne-a zis „Îmbuibați-vă!” (proverb afgan), fiind de notorietate că „boala are mai mulți tați, dar o singură mamă: alimentația” (proverb chinezesc). Tocmai de aceea ar cam trebui să fim atenți la proverbul amerindian: „Înainte de a mânca, ia-ți timp să mulțumești mâncării” și la sublinierile lui Rumi: „Ai mâncat câteva linguri de mâncare din vasul pământului. Nu te îngrijora. Restul e la fel”.
La cât de ferfeniță e cartea de bucate – poate cea mai citită carte – , la câtă vreme irosim și la câte resurse alocăm „măcinișului la moară”, în torentul tehnic în care a fost atrasă lumea cu siguranță că este cineva care se preocupă de identificarea unei soluții pentru obținerea nemuririi, tinereții fără bătrânețe, sațietății culinare cu doar o pastilă nutritivă pentru fiecare zi a săptămânii.
În „Profetul” lui Kahlil Gibran am dat peste o cugetare: „O, dacă ați putea trăi din aroma pământului și, asemenea plantelor, să vă îndestulați cu lumină! (…) Când cu gura însetată, mușcați dintr-un măr, spuneți-i în cugetul vostru: Semințele tale vor trăi în trupul meu, și mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea. Parfumul tău va fi răsuflarea mea. Și împreună ne vom veseli în toate anotimpurile. (…) Iar în iarnă, când veți pritoci vinul, să tresalte în inima voastră un cântec pentru fiecare cupă. Și să aveți în fiecare melodie câte un gând pentru zilele toamnei, pentru vie și pentru teascuri.”
Și Bucura Dumbravă îmbrățișa același gând: „Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor și al pădurii. Dar pentru că spiritualitatea aceasta nu e încă de nasul nostru pământesc, un vis mai modest s-ar mulțumi cu neatârnarea dobitoacelor, care-și găsesc îndestularea pe toate poienile. Am porni atunci la drum fără povară și fără grija clipei când se vor isprăvi merindele și va trebui, numai din pricina lor, să ne coborâm la vale. Că doar nu putem lua cu noi trei furgoane cu de-ale mâncării, sau o coloană întreagă de voinici, cum zic cei din Țara Făgărașului flăcăilor ce duc pocul la munte. Suntem, vai, copleșiți și pedepsiți cu nevoi fizice de care musai să ținem seamă! (…) Chestia hranei nefiind ușor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să măsurăm pretențiile noastre. Slănină, brânză, pâine, ciocolată, mere și ceai, iată un șir de bucate durabile, hrănitoare și gustoase și mult mai lesne de transportat decât cutiile de conserve. Se-nțelege că trebuie și zahăr pentru ceai. Zahărul este cel mai bun reconstituant. Și dacă mai adăugăm o bucată de unt proaspăt în traistă, nu cred ca Lucul să se fi ospătat la vreunul din vestitele sale prânzuri ca noi drumeții că, de, dacă nu ne este îngăduit să bem roua de pe iarbă și să mâncăm mirosul florilor, cu smerită supunere ne bucurăm de ceea ce e voie să facem, ridicând ceasul prânzului la rangul unei plăceri negative. Ce bună e această plăcere, după ce ai umblat cinci sau șase ore de-a rândul și ți-e foame! Căci alta e foamea de sus și alta cea de jos: cu toată negativitatea ei, cu toată nevoia materială din care se trage, foamea de sus conține un pic de spiritualitate, datorată avântului sufletesc spre frumusețe și spre culmi”. – Bucura Dumbravă
Și dacă pe traseu, „prânzim din brișcă” (briceag) și mâncăm cu mâna la picnicul ținut la o margine de cer, la coborârea de pe munte în tabăra de bază, întâi de toate ne răcorim, cu ce poftim și, în final, cu o baie în pâraie, după care ne apucăm de treburile gospodărești, fiecare asumându-și benevol câte un rol: de a căra vreascuri din pădure, de a aduce apă de la izvor, de a aprinde focul în vatră, de a curăța legumele pentru gulaș… O adevărată asociațiune în participațiune, scopul declarat la înființare fiind acela de a „drumeții” peste zi, iar seara de a sărbători victoria de etapă, așa cum se cuvine unor părtași de cursă lungă. Și cum ceaunul nu dă rod bogat și aromat dacă e lăsat să bolborosească de unul singur, în scaunele noastre pliante, ce abia așteptau să fugă-n munte de acasă – ca din nou să se-ntâlnească -, ne așezăm roată împrejurul focului și ne delectăm cu amintiri din turele anterioare, cântece de munte, glume și povești pitorești (și pe alocuri vânătorești), încingând veselia dintre corturi și „încinând” cu sticla de țuică galbenă de bătrânețe, ce trece (și se petrece) dintr-o mână-n alta, și nu numai.
Munții Retezat – Poiana Pelegii
Popas, de mas, în Munții Călimani.
„Și ce bună e setea, când ai umblat mult fără să găsești apă și ți-e cald! Te culci peste izvor și sorbi, și sorbi, și ești îndată convins de adevărata existență a ambroziei, pentru că știi că această băutură a zeilor era ușoară și dulce ca izvorul blagoslovit din care te adapi.” – Cartea munților, Bucura Dumbravă
