Ambâțuri – JUSTEȚE

Bunicul Macedon mi-a dat, demult, un sfat: „ori de câte ori te va lua valul lumii și te va duce anapoda, de ajungi să vrei și de aia, și de ailaltă, și acolo, și mai încolo, perpelindu-te ca un gătej într-un vârtej, deschide Biblia la Eclesiast (Mersul tuturor lucrurilor) și, ca printr-o minune, mintea și inima ți se vor astâmpăra”. Și avea dreptate căci o sfântă stare de liniște și de limpezime, situată parcă în afara timpului, se pogoară peste cine cerne, prin sita deșertăciunii, năzuințele movilite de-a valma, până rămân de împlinit doar trebuințele care contează în ecuația existențială.

Dorințe avem, câtă frunză și iarbă, de ascensiune, de apropriere… „Dacă vrei să faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i din dorințe”, remarca Epicur, cu vreo trei sute de ani înainte de venirea pe lume a lui Iisus Hristos, fiind îndeobște cunoscut că mulțumit este doar cel care își limitează aspirațiile, care descoperă linia de demarcație dintre deloc și destul.

Așezând pe tapet următorul aspect: „Căci numai după lucrul care-i greu / De căpătat, tânjim plângând mereu; / Râvnim la ce-i oprit, la ce-i puțin, / Și ne scârbim din ce primim din plin”, Geoffrey Chaucer (în Povestiri din Canterbury, scrise în perioada 1385-1400) a adus în lumină cusurul de căpătâi al omului, un veritabil viciu ascuns raportat la împrejurarea că, încă de la facerea lumii, s-a dovedit a fi sucit. O unică interdicție i-a fost instituită, doar una: de a nu se atinge de rodul unui singur pom, dar a făcut taman pe dos. Curiozitatea, lăcomia și mândria, bată-le vina: „Oare ce se întâmplă dacă…, și ce poftă îmi este…, și de ce, mă rog, EU n-am voie… ?”

Fără de număr sunt dorințele unui om și într-o mare încurcătură s-ar afla dacă ar întâlni, într-o bună zi, peștișorul de aur, iar acesta i-ar cere doar trei vreri spre realizare. „Măsoară-ți dorințele, cântărește-ți părerile, numără-ți cuvintele” recomanda Pitagora, cu vreo cinci secole înaintea erei noastre. Și tot la cugetare și cumpătare îndeamnă și Sf. Apostol Pavel în Epistola 1 către Corinteni (6:12) : „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine”. Pe bună dreptate ni se cere măsură în toate câte ne dorim, fiindcă numai dacă ne eliberăm spiritul din spațiul strâmtorat de ambiții fără noimă, îi dăm șansa de a se înălța și de a se roti deasupra cotidianului, într-o atmosferă de acalmie și armonie.

Și în romanul Prada, ce a fost ecranizat la un secol distanță de la publicarea cărții de către Emil Zola, am aflat ceva, ce merită redat: „ – Nu există plăcere din care să nu te fi-nfruptat din plin, și dac-aș îndrăzni, dacă respectul pe care ți-l datorez nu m-ar reține, aș zice c-ai gustat din toate. (…) – Dar, pentru Dumnezeu, ai totul, ce mai vrei ? (…) – Vreau altceva, a răspuns ea încet. (…) – Dar de vreme ce ai totul, a replicat Maxim râzând, altceva nu înseamnă nimic… Ce altceva ? (…) – Ce ?… Altceva, și gata ! Vreau altceva. Parcă eu știu ce. Dac-aș știi…” . Și într-adevăr, omul e sâcâit și cârtitor, o ființă greu de mulțumit și care s-a obișnuit să bombăne necontenit.

„Nu e sărac cine are puțin, ci cine dorește mult”, ne învăța înțeleptul roman Cato cel bătrân. Odată însă înscriși pe stupida spirală a dorințelor, chiar și miliardarii lumii caută fără contenire să mai urce un etaj de belșug, uitând înțelesul expresiei „ Am îndeajuns!”.

Balzac, în Iluzii pierdute, consemna: „ Întâlnești acolo numai încredere în viitor. (…) Etienne venise din Sancerre cu o tragedie în buzunar, atras de ceea ce îl zgândărea și pe Lucien: gloria, puterea și banii. (…) Într-o clipă… trezi în el setea de distincții, îi arătă societatea înaltă ca singura scenă pe care merită să apară. (…) – Pornește-o singur la drum și pune mâna pe onoruri”. Poate de aceea pe învârtiții îmbogățiți, la un moment dat, nu-i mai satisfac conturile pline, cadânele, vilele și limuzinele, tânjind după titluri academice (la mare căutare fiind cea de doctor), după putere, după influență, după funcții ministeriale, după recunoaștere publică… Și să știți că nu întâmplător am folosit termenul de învârtiți, ultimele trei decenii însemnând o perioadă propice pentru pescuitul în ape tulburi cu undița afacerilor dubioase, pe canalele lăturalnice.

„Dorința este originea suferinței”, spunea Buddha. Și e real că ne provocăm singuri suferințe când „putința” e mai puțină decât voința, când ne propunem multe și aproape toate slute – cu sensul de diforme – și nu prea știm cum să le-nfăptuim exact cum am visat și în intervalul de timp ce ni l-am impus. În acest sens, un domn tare drag inimii mele – și nu doar pentru că și-a păstrat spiritul tânăr până în clipa morții sale – îmi destăinuia că ne putem face ușor și repede fericiți dacă ne ocupăm de câte o dorință – realizabilă, nu imposibilă -, iar până ce reușim să o aducem la îndeplinire să nu carecumva să luăm în cătarea minții vreo altă țintă și apoi, tot așa, pe rând și în tihnă, să meșterim la câte-un singur țel.

„Dorințele se nasc și mor”… și fiecare om își are deschis, într-un colț uitat de suflet, un cimitir al năzuințelor nule și neavenite: „Dorința e ca vântul, stârnește praful și-l mută dintr-un loc în altul, întunecând uneori toată zarea, dar, în cele din urmă, se potolește și cade și lasă după el vechea înfățișare veșnică a lumii. (…) O lucrare născută din dorință, din dorință omenească, sau nu se înfăptuiește, sau nu e trainică: în orice caz, nu e bună. Toate dorințele acestea năvalnice și toate cuvintele acestea îndrăznețe… nu vor schimba temelia nici unui lucru; ele vor trece pe deasupra marilor și trainicelor realități ale lumii și se vor duce să piară, acolo unde se potolesc dorințele, unde se domolește vântul.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…