Dacă aș fi devenit ce mi-am dorit dintâi: să fiu profesor de filozofie-istorie (pe atunci, prin anii 80, admiterea se da din aceleași discipline ca și la drept), cu fiecare clasă m-aș fi dus, într-o excursie de o zi, la Muzeul Memorial „Ion Pop Reteganul” din localitatea Petru Rareș. Și aș fi făcut-o, în primul rând, din respect pentru marele cărturar – ce a militat neîncetat pentru emanciparea țăranilor transilvăneni -, dar și pentru că avem de-a face (sau poate doar mi se pare) cu un act de nedreptate istorică săvârșit cu ocazia înființării comunei și acordării denumirii, câtă vreme nu se știe sigur dacă voievodul Petru Rareș, în drumurile sale, dintre domnii, spre și dinspre Cetatea Ciceului a descălecat vreodată în vatra acestei așezări, ori dacă a întreprins vreun lucru înălțător pentru acest colț de lume. În schimb, Ion Pop Reteganul, fiul lui Dumitru (cu obârșia în Mogoaja – patria lui Pintea Viteazul) și al Mariei, născută Săbăduș, din Bața, a văzut lumina zilei în această localitate și tot aici a decis să-și mărunțească veșnicia ( decedând la data de 03.04.1905, în Reteag, unde a și fost îngropat), iar în ceea ce privește izbânzile repurtate las cititorii să tragă, la finalul acestui material, concluzia pe care o vor considera plauzibilă, inclusiv sub aspectul atenției și aducerilor aminte ce ar trebuie acordate constant lui Ion Pop Reteganul, și nicidecum restrânse la un parastas și un simpozion în fiecare an, bune, ce-i drept, și astea pentru început.
Și odată ajunși la Casa Albastră („feștită în mieriu”) aș fi început ziua de școală cu o oră de istorie-geografie în aer liber, ținută în curtea muzeului, cu învățăceii tolăniți pe iarbă primprejur, cărora le-aș fi dat cuvântul, spre a citi, pe rând, câte un fragment din manuscrisele adunate și publicate sub titlul Amintirile unui școlar de altădată: „Cică-s născut la 10 iunie 1853, în comuna Reteag, din Transilvania. Cel puțin așa-mi spune cartea de botez și așa știu din spusa părinților mei. Eu, firește, n-am de unde ști timpul și locul nașterii mele, că eram mic când m-am născut, numai de 9 luni de zile. Dar ceea ce-mi spun părinții și cartea mea de botez eu cred, cu atât mai vârtos că în Reteag eram când începui a pricepe una alta, iar părinții mei mi-au spus că, de când s-au legat de lume, nu s-au mutat din satul lor.” – Ion Pop Reteganul. Și la un astfel de grai șugubăț nu cred că vreunul dintre elevi ar fi căscat de plictiseală dacă ar fi ascultat câteva vorbe și despre cum trăiau, „la țară”, bunii și străbunii lor: „Când eram încă mic – și până mă înstrăinai de-acasă, veneau la noi în sările de iarnă vecini, prieteni de-ai tatii și stau în „povești” până colo ce trebuia dat de cină la vite. Îi auzeam deci, cum părindau prețul vitelor, al bucatelor, al lemnelor, umblarea vremei… Apoi, când prindeau a căsca, în semn că-și gătaseră poveștile zilnice – începea unul ori altul: „Spuneți careva o poveste, să ne treacă somnul. Mama și buna torceau și ascultau la ce se vorbește; noi copiii ascultam la poveștile celor mari și de-abia așteptam să înceapă adevărata poveste. Și se începea...” – Amintirile unui școlar de altădată, Ion Pop Reteganul.
Și pentru a afla că Ion Pop Reteganul a urmat Gimnaziul din Năsăud, mai-nainte de a-și desăvârși studiile la Gherla și Deva, ca învățător, lectura colectivă s-ar putea continua cu un alt pasaj: „Așa, în toamna anului 1865 mă duse la școala în Năsăud, unde fui primit în clasa a II-a normală. (…) Cum mergeam pe ulița cea mare în sus, numită Stob-fărtai, îmi arătară prietenii mei: aici șade domnul vicăraș, aci domnul Petri, colo domnul Anca, dincolo domnul Mureșan, preste drum e potica, colo bolta lui Brecher, ăla-i făgădăul cel mare (azi Hotel Rahova), pe ulicioară-n dreapta, casa cea galbină-i berăria, lângă făgădăul cel mare-i domnul doctor…, lângă domnul doctor prepănăția, să știi când te-a trimite lelea Gace ori badea Ilie după holercă (că p-aci nu-i zic horincă ca pe la noi). Preste drum sunt școalele. Așa mă-nvățau prietenii și eu mă minunam mult de adânca lor înțelepciune și mă gândeam, că oare veni-va vremea să fiu și eu atât de învățat ca ei?” – Amintirile unui școlar de altădată, Ion Pop Reteganul. Ce exprimare liniștit curgătoare are acest mare povestitor care, pentru a-și atinge ținta luată în cătarea vieții (culegerea folclorului transilvănean) s-a sacrificat, peregrinând prin Ardeal și activând ca învățător în Orlat (Sibiu), Vâlcele-Rele (Hunedoara), Baru-Mare (Hațeg), Lisa (Făgăraș), Băuțari (Lugoj), Bucium-Sașa (Câmpeni), Sâncel (Blaj) și Rodna (în Țara Năsăudului), de unde, în anul 1892, s-a pensionat pe caz de boală, după care s-a retras în satul natal.
Iar după ce am fi intrat în casă și ne-am fi așezat „turcește” la picioarele biroului de lucru al scriitorului, ar fi putut urma o oră de filosofie generoasă, de viață, a țăranului român, așa cum reiese din culegerile de folclor publicate de Ion Pop Reteganul: Trandafiri și viorele (o culegere de poezii populare – 1884), Chiuituri de care strigă flăcăii la joc. Opșaguri, cât pilite, cât cioplite și la lume împărțite (1887); Starostele sau datinile de la nunțile românilor ardeleni (1891), Bocete (1897), Românul în sat și la oaste (1898), Zidirea lumii. Adam și Eva. Originea Sfintei Cruci și cele 12 vineri (1901), căci tradițiile, obiceiurile, credințele, superstițiile și basmele pun în lumină identitatea spirituală și profunzimile de înțelepciune al orișicărui popor. În anul 1888, când Ion Pop Reteganul a publicat volumul „Povești ardelenești”, Vasile Alecsandri îi scria din Paris că le-a citit cu multă plăcere și l-a îndemnat pe autor să continue prețioasa culegere și publicare, menită a ocupa un loc însemnat în tezaurul literaturii populare, îndeplinind astfel unul dintre cele mai folositoare misiuni ale unui om care își iubește neamul”. Și a făcut-o cu stăruință și sârguință, Ion Pop Reteganul fiind reprezentativ pentru epoca sa și îndreptățit la titlul de „cel mai mare folclorist al Ardealului”, cum spunea Ion Muslea.
Și după o gustare frugală: un pahar de ceai din plante de leac culese de pe plaiurile năsăudene (cuptușit în termos) și câte un sandviș pregătit, de acasă, pentru fiecare elev, ziua putea continua cu o oră de literatură, ce-și are și ea istoria și filosofia ei, Ion Pop Reteganul preocupându-se nu doar de promovarea literaturii române, sens în care a publicat o antologie de flori poetice (Inimioara – 1885 ) și o culegere de de cântece (Buchetul – 1890), ci și de îmbogățirea tezaurului literar prin propriile sale lucrări: Povestiri din viața țăranului român (1900), „De la moară. Povești și snoave”(1903) precum și un volum de nuvele (1901), fiind conștient că orice cuvinte puse în pilde, așa cum a procedat și Mântuitorul Isus Hristos, încolțesc și cresc, mai devreme sau mai târziu, chiar și în ogorul unui suflet aparent arid.
Și ca nicăieri în altă parte, tot aici, la muzeul memorial s-ar preta ținerea unei ore de educație civică, căci Ion Pop Reteganul a luptat cu dârzenie pentru afirmarea națională a românilor transilvăneni într-o uniune de crez și de ideal, pentru cultivarea limbii române (lăsând moștenire Cartea de citire pentru anii din urmă a școalelor poporale – 1900), pentru propășirea gospodăriilor rurale (publicând chiar și un Curs practic pentru cultivarea pomilor și fragilor) și pentru tot ce putea aduce luminarea neamului din rândurile căruia s-a ridicat, dar fără a se îndepărta nicidecum de el. Și pentru a atinge acest sacru deziderat Ion Pop Reteganul a colaborat (și la unele a fost chiar angajat ca redactor) la nenumărate ziare și reviste ale vremii: Albina, Amicul familiei, Contemporanul, Convorbiri pedagogice, Deșteptarea, Dreptatea, Familia, Foaia literară, Foaia scolastică, Gazeta de duminică, Gazeta poporului, Gazeta Transilvaniei, Gutinul, Noua revistă română, Observatorul, Revista ilustrată, Revista politică, Școala română, Șezătoarea, Telegraful român, Transilvania, Tribuna, Unirea… A fost un publicist de excepție, prolific pe multiple tărâmuri, despre care Constantin Cubleșan, în Medalioane literare, spunea: „Ion Pop Reteganul a fost foarte apropiat de sufletul și capacitatea de înțelegere a oamenilor simpli, de la coarnele plugului, cum se zicea odinioară, el a scris pe înțelesul tuturor, făcând o muncă extrem de utilă și de eficientă în propagarea unor idei menite a fixa în conștiința românilor demnitatea națională, cultul istoriei și a marilor ei personalități”, prezentând publicului, de exemplu, ca modele de urmat, pe cei Trei Uriași (Gheorghe Șincai, Petru Maior și Samuil Micu Clain) ori pe Marii Bărbați: Timotei Cipariu, Andrei Mureșianu, Anton Pann, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu…, și călăuzind tinerimea în „deprinderea cititului cu folos”, cum frumos se exprima.
Și ziua de școală s-ar fi putut încheia cu o oră de dirigenție despre virtuți, pornind de la modestia lui Ion Pop Reteganul (ce nu a căutat nicicând să câștige laude, onoruri ori recunoaștere publică) , despre perseverența dovedită (a murit la doar 52 de ani și deși grav bolnav nu a încetat să lucreze), despre implicarea profesională (ori pe unde a predat a început cu repararea școlilor, lăsând pretutindeni, în urma sa, un nume cât se poate de bun), despre cinste…, și dacă s-ar fi pășit, ca și acum, în perioada de pregătire a reînvierii naturale și spirituale, de ce nu și despre cumpătare: „Vorbind de mâncare, nu va fi lucru de prisos a aminti că tata era om străduitor, muncea verde, ca să avem totdeauna cele de lipsă. Ținea vaci, oi, porci, boi și cai. Așa casa noastră nu era lipsită de dedulce, dar pentru aceea posturile se țineau cu sfințenie. La noi în casă se postea miercurea și vinerea peste tot anul, afară de hîrți (harți) și de săptămâna albă; tata și mama, moșul și moașa (bunicii) posteau și lunea; apoi toți, cu copii cu tot, posteam postul Crăciunului, postul Paștilor ( cel mare), postul Sântă Măriei și postul Crucei.” – Amintirile unui școlar de altădată, Ion Pop Reteganul. Și vă rog să mă credeți pe cuvânt: țăranul român, pe care și eu l-am cunoscut, nu era un om prost, și nici înapoiat nu era.