Cuvintele sunt ca scaieții ce se agață de traista cu amintiri. Prin urmare, nu știu de la cine am auzit-o și nici dacă am citit-o pe undeva, dar e o vorbă faină care spune cam așa: „Mai bine să-ți fie rău, decât să-ți pară rău!”. Și sincer fiind, trebuie să recunosc că astăzi, când scriu aceste rânduri, regret faptul că în cei aproape 12 ani cât am condus Judecătoria Bistrița, deși am avut prilejul de a-l cunoaște personal pe Jean Pădureanu, intenționat, am ratat acest moment în mod repetat. Nu din mândrie, cum li se părea unora, ci din prudență profesională și datorită unui principiu pe care mi l-am impus, de a nu participa la nici o festivitate la care eram invitat, dacă exista riscul de a fi prezenți și politicienii. Și cum „dragii de ei” se strecoară și se „înseamnă” cam peste tot (chiar și într-un cuib de șerpi dacă sunt cel puțin zece adunați la un loc), tot am fost nevoit să-mi încalc regula de conduită, într-o singură împrejurare, din câte îmi amintesc, la sfințirea bisericii din Ilva Mică – Someș (unde slujește „fratele meu de cruce”), prilej cu care m-am aflat și eu în mulțime, dar nu am fost prezent și la masa de după evenimentul religios. Dar cum într-o viață de om trebuie să alegem între ce credem că se cuvine și ce nu se potrivește prea bine, am pierdut șansa de a întâlni un om deosebit care merită cu prisosință tot respectul și recunoștința noastră.
Este indiscutabil că bistrițenii au avut echipă în prima ligă de fotbal datorită unui oltean, născut la data de 22 martie 1936 în localitatea Băilești (Dolj): Jean Pădureanu, ce a jucat fundaș dreapta la Universitatea Craiova, CCA București (formație redenumită ulterior Steaua) și Gloria Bistrița, unde în anul 1964 a preluat calitatea de vicepreședinte al clubului, iar mai apoi de președinte.
Nu am fost un microbist de fotbal. Preferam să joc câte o partidă de fotbal, decât să mă uit la alții cum joacă, iar la un meci de fotbal pe stadionul din Bistrița am fost o singură dată, în scop „didactic”, pentru a-i deschide „zările” copilului de atunci (adolescentul de astăzi) – ce visa să devină fotbalist – asupra atitudinii reprobabile adoptate de unii spectatori la ratările echipei: injurii de mamă și de toți sfinții, epitete grosolan colorate, fluierături îndelungi, de dezaprobare, însoțite de gesturi făcute cu degetul mijlociu. Nu știu dacă demersul meu a avut sau nu vreo înrâurire, cert fiind însă faptul că după alte căutări și ezitări inerente oricărui început de drum (baschet, tenis de câmp, înot, club de teatru…), el a optat, întâmplător, pentru chitară clasică și dans sportiv, urcând rapid pe treptele performanței. Spun întâmplător, fiindcă așa se petrec adesea lucrurile în viață: nu părea să aibă înclinații muzicale, dar primise în dar o chitară și a zis că vrea să încerce, și cu atât mai puțin aparente abilități îngemănate: sportive și artistice, dar spunând fără ezitare „Da!” când o colegă de clasă, rămasă fără partener, l-a întrebat dacă ar vrea, doar pe considerentul că era cel mai înalt băiat din clasă. Câtă cantitate de talent nativ zace în fiecare dintre noi, fără a fi conștienți de acest aspect și fără a-l dezveli, spre deplina șlefuire și strălucire.
Nu asta s-a întâmplat în cazul lui Jean Pădureanu. El și-a descoperit relativ repede vocația de conducător de club, dovedind măiestrie într-un post deosebit de complex, ce presupune un ansamblu de calități profesionale: știință și chibzuință în investiții, puterea de a convinge autoritățile publice și unitățile private să devină sponsori ai echipei, capacitatea de a intui potențialul unui tânăr fotbalist și de a-l ajuta să urce valoric, abilitatea de a negocia realizarea unui transfer, și multe alte însușiri și iscusințe pe un tărâm necunoscut, nesigur, și inițial, insuficient reglementat.
Sub comanda lui Jean Pădureanu, în perioada 1975-1990, clubul Gloria Bistrița a jucat un rol de frunte în eșalonul secund, fără a face pasul cel mare spre Divizia A. Știa prea bine că nu are cum să se pună cu Miliția (Dinamo), Armata (Steaua), Securitatea (Victoria) ori locul de baștină al „ilustrului conducător” (FC Scornicești). Și tot sub bagheta lui magică, Gloria Bistrița a promovat în prima ligă în anul 1990, unde a rămas timp de 21 de ani, culegând o Cupă a României în anul 1994 (învingând tocmai pe Universitatea Craiova) și încă o finală desfășurată în anul 1996 (pierdută în fața echipei Steaua), precum și un onorabil loc III în campionat, în sezonul 2002-2003.
Trebuie subliniat că a ținut de unul singur, ani în șir, pe prima scenă fotbalistică a țării, una dintre cele mai mici echipe din Liga 1, aducând la Bistrița echipe precum Real Zaragoza, Brescia Calcio, Fiorentina sau Atletico Madrid. Nu cred că este cineva care să fi adus mai multă faimă acestui oraș. Și totuși a rămas discret, cu modestia arhicunoscută, în umbra marilor izbânzi, fără a ieși ostentativ în față, chiar dacă a contribuit decisiv la punerea în valoare a unor mari fotbaliști: Daniel Iftodi, Gavrilă Pele Balint, Sebastian Moga, Viorel Moldovan, Ionel Ganea, Lucian Sânmărtean, Ciprian Tătărușanu …
Jean Pădureanu a fost cel mai longeviv președinte de club din fotbalul românesc, aflându-se în staff-ul de conducere al clubului Gloria Bistrița timp de aproape 50 de ani, în perioada 1964-2013. La data retragerii din activitate i s-a conferit calitatea de președinte de onoare al clubului, iar în semn de recunoaștere a meritelor de netăgăduit s-a decis ca stadionul din Bistrița să-i poarte numele.
A părăsit această lume în data de 29 decembrie 2016, așa cum a trăit, tăcut, rezervat, fără a încerca să strângă averi din fotbal, știind că ceea ce contează în viață sunt victoriile la care ne aducem aportul și renumele ce rămâne de pe urma străduințelor noastre. Câți dintre noi, la final de meci, ne vom putea lăuda că am purtat porecla „Lordul”?! Nu știu când și cum l-a dobândit, dar supranumele atribuit este extrem de sugestiv, căci Jean Pădureanu, indiferent de ce ar spune „cârtitorii” de profesie, a fost un om de onoare, un domn distins, cu o ținută de adevărat aristocrat, și un conducător de club fără egal.