Într-o societate aflată în derivă și care nu deține o scară corectă de valori, se resimte o tot mai acută criză de modele pozitive. Nu caut să contest ce se spune adesea: că nici un pământean nu e perfect și că fiecare om ce a reușit în viață a comis probabil o greșeală ce îl descalifică din dreptul de a-i fi conferit titlul de „exemplu de urmat”. Țin să subliniez însă un alt fapt: un model pentru viață nu înseamnă o persoană fără păcat, numai bună de beatificare și de așezat în icoană, ci o persoană care, printre cusururile specifice oricărui om obișnuit, a avut și o serie de calități ce sunt demne de imitat și care a urcat pe scara socială pe merit, prin studiu, prin seriozitate, prin consecvență. Prin urmare, chiar dacă pornim de la premisa că nu există un model universal valabil, că e de preferat să formăm unul din „bucățele”, tot ajungem la concluzia că de la orice cunoscut putem învăța câte ceva (de la unii poate un singur lucru: să nu fim ca ei), ori putem prelua mici „partituri” de natură intelectuală sau comportamentală de la cei pe care i-am întâlnit sau de care am auzit. Acest lucru nu implică nicidecum o renunțare la sine, nu înseamnă o călcare grosolană pe urme, ori că devenim niște biete falsuri neinteresante, fără de valoare.
În schimb, „lăsatul la întâmplare” a traseului de urmat, în voia sorții, cu motivarea că „a fi cumva”, ori goana după eticheta unicat – acest standard imprecis al originalului după care tânjim – nu sunt de natură să ajute în procesul de definire și de devenire umană. În viață este firesc să fim inspirați și călăuziți de o idee, de un ideal, de un înaintaș ilustru, este normal să ridicăm cât mai sus pragul pe care vrem să ajungem și să ne înălțăm cât de mult ne stă în puteri, orientându-ne inclusiv după cei care au plecat din același sat cu noi și au ajuns cândva „cineva”. Tocmai de aceea cred, cu toată fibra ființei mele, că n-ar fi lipsit de sens, de utilitate, oferind astfel copiilor modele timpurii, ca pe holurile fiecărei școli, și chiar a fiecărei săli de curs, pereții să fie tapetați cu tablourile celor care au urmat școala respectivă și au făcut-o mai apoi cunoscută în lume chiar și prin simplul fapt că au fost absolvenții acesteia.
Printre ei se numără și Nicolae Drăganu, născut la data de 18.02.1884, în localitatea Zagra (jud. Bistrița-Năsăud), fiul Dochiei (născută Manu) și a lui Toader Drăganu, învățătorul satului. Primii ani de studiu i-a petrecut la Școala Trivială din Zagra și la Gimnaziul Superior din Năsăud (redenumit Liceul Grăniceresc). Ulterior, între anii 1902-1906, ca bursier al fondurilor grănicerești, a studiat filologia clasică și limba română la Universitatea „Eotvos Lorand” din Budapesta, devenind doctor în filologie română cu teza „Compunerea cuvintelor românești”.
După absolvirea facultății se întoarce la Năsăud unde activează timp de 10 ani ca profesor de liceu, răstimp în care se i se naște fiul Tudor (1912-2010), ce avea să devină unul dintre marii profesori de drept constituțional. În anul 1916, Nicolae Drăganu obține postul de profesor de limba și literatură română veche din cadrul Facultății de litere și filologie din Cluj, ocupând apoi funcția de decan al acestei facultăți, de rector al Universității „Regele Ferdinand” din Cluj și chiar de primar al Clujului în perioada 1933-1938.
Reputatul filolog, lingvist și istoric literar a făcut parte din colectivul „Muzeului Limbii Române” întemeiat de Sextil Pușcariu la Cluj, participând la elaborarea Dicționarului limbii române. Dintre lucrările sale de referință amintim: Toponimie și Istorie (1928), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei (1933), Istoria literaturii române din Transilvania de la origini și până la sfârșitul secolului al XVIII-lea ( 1938) și Istoria sintaxei, publicată postum, în anul 1945, Nicolae Drăganu fiind ales și membru al Academiei Române în anul 1923.
Chiar dacă a decedat în plină putere creatoare, la vârsta de doar 55 de ani ( în data de 18.12.1939), prin izbânzile repurtate pe parcursul vieții sale Nicolae Drăganu a dovedit că dobândirea unui nume nemuritor în galeria intelectualității românești nu necesită neapărat atingerea unei vârste venerabile, contând mai degrabă ambiția, erudiția și intensitatea luminii culturale emanată asupra neamului din care te-ai înălțat.
