„Lumea asta nu e numai de ieri, de alaltăieri, ci e tare de demult; Doamne, cine ar fi în stare să ne spună de câți ani e lumea? Multe rânduri de oameni s-au mai părîndat într-însa, și buni și răi, suflete bune și inimi împietrite, putrezi de bogați și săraci de nu le ardea nici focul în vatră, domni mari și slugi plecate, frumoși și urâți, toți au trăit împreună și au încăput unii lângă alții, și în urmă s-au stins, s-au dus ca să nu mai vină, s-au mutat de la noi de n-a mai rămas nici pomenire de ei. Este însă câte un om care și după moarte e pomenit de următorii lui; ori că a fost prea bun, ori prea rău; prea avut, ori prea sărac; prea cuminte, ori prea prost; prea frumos, ori prea urât și Dumnezeu mai știe pentru ce, destul că câte-un om e pomenit și după moarte, numele lui umblă din gură în gură, faptele lui le știu povesti și copiii din școală și fetele din șezătoare, și moșnegii de lângă cuptor.” – Săraca mamă, Povești ardelenești, Ion Pop Reteganul
Și astă pomenire se face deși mulți dintre ei au fost – de către destin sau de către divin, după cum se încrede fiecare – prea repede retrași din lume: Iisus Hristos și Alexandru Macedon (cu scuzele de rigoare pentru alăturare) au părăsit podul pământului la 33 de ani; Nicolae Labiș, la numai 21 de ani; Mihail Sebastian, la vârsta de 37 de ani; Mihai Eminescu, la doar 39 de ani. Și tot în plină putere creatoare (deși multe ar mai fi avut de dăruit) au plecat spre tărâmul necuvântător și alți GENIALI OAMENI de LITERE (doar cu majuscule se pretează): NICHITA STĂNESCU (împlinise doar 50 de ani) și RADU PETRESCU, considerat un model de intelectual ce și-a dedicat viața lecturii și scrisului, unul dintre precursorii școlii postmoderniste românești și poate cel mai mare autor român de jurnale. Din anul 1944 și până în anul 1982 (s-a stins din viață la data de 01.02.1982, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica, de lângă București), a consemnat în „Catalogul mișcărilor mele zilnice”, publicat apoi sub formă de cărți-jurnale: Ocheanul întors, Părul Berenicei, Prizonier al provizoratului, Prezent și în același timp străin – pagini frumoase de literatură, scrise de un cuget din care a curs „lapte și miere” sub formă de calm, echilibru, năzuințe simple și nădejdi firești: „sufletul meu e hârtia aceasta, pulsațiile lui aici se simt, dacă se simt, în rest e doar o presupunere.” – Radu Petrescu, Ocheanul întors.
Radu Petrescu (până de curând i-a purtat numele și o librărie din Bistrița) s-a născut la data de 31 august 1927, în București, a absolvit Liceul Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște (1946) și Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității București (1951), după care, ca un făcut al sorții (așa i se mai spune mâinii lui Dumnezeu), purtătorul de Petra a primit repartiție tocmai într-un sat din Ținutul Bistriței al cărui nume provine nu de la piatră, cum e tentat orișicine să spună, ci tot de la Sf. Petru, dovadă deplină făcând denumirile purtate secole-n șir: Petersdorf, în limba germană, și Petresfalva, în limba maghiară.
Și cum din cartea-jurnal „Ocheanul întors” aflasem că Adela, viitoarea soție a scriitorului, optase pentru un post de profesoară la Dipșa (comuna Galații Bistriței), cei doi îndrăgostiți, pentru a se întâlni, nu o dată s-au deplasat pe jos de la Bistrița la Petriș, sau în sens invers, chiar dacă distanța este de aproape 12 km, fiind luați câteodată, de pe drum, de căruța poștașului, de mașina Aprozarului… Prin urmare, îndreptându-mă într-acolo, cu doamna mea, într-o după-amiază de primăvară timpurie, așteptam, ca la fiecare cotitură, să-l zăresc, mergând de mână, cu doamna lui, iar când am intrat pe ulița casei în care prozatorul a stat în gazdă, am căutat să simt urmele și reverberațiile pașilor săi. Am descoperit cu surprindere un sat minunat, inspirat așezat și adecvat luminat – senzație dată de spațiul impresionant dintre șirurile de case săsești -, peste care mai plutește încă, în văzduhul amintirilor de neșters, trecerea meteorică a marelui scriitor.
„Casa în care șed, la Cristina, este în capătul satului, pe un deal, la doi kilometri de școală, și e făcută din bârne. De la ferestre văd la dreapta mea, în jos, un deal lung și sub el satul, clopotnița bisericii săsești, alături de care e școala, cub pe un etaj, vopsit galben, cu acoperișuri țuguiate și obloane la ferestre. (…) Privit de la oarecare distanță, Petrișul se găsește între două dealuri lungi, care jos se întâlnesc, și are în fund alte dealuri, din ce în ce mai înalte, apoi munții. Când intri în sat, munții dispar și după câțiva pași te afli în fața unui turn paralelipipedic, de var alb, cu acoperiș țuguiat, lângă care e un mic stâlp de piatră cenușie (monument al țăranilor căzuți în război), apoi o grădină cu bănci în uluci înalte, care fac un rotund și, în spatele ei, între sălcii pletoase, școala. În acest loc, satul e foarte larg, cu o pajiște imensă între cele două rânduri de case.” – Radu Petrescu, Ocheanul întors. Oare câte sate se pot mândri cu asemenea consemnări, cu un asemenea sârguincios cronicar? Foarte puține, printre ele numărându-se Prundu-Bârgăului, unde Radu Petrescu s-a transferat (împreună cu doamna Adela) și unde a profesat, între anii 1952-1954, la școala ce astăzi îi poartă numele.
„Dacă însă de la clopotniță o apuci la dreapta, drumul urcă și coboară și urcă din nou, pe lângă case săsești, până ce ajunge în dreptul casei mele și de acolo munții sunt din nou vizibili. Cimitirul satului e în fundul curții mele. (…) Copiii lipsesc însă, e hramul bisericii din fundul curții mele, Sfântul Dumitru. (…) Scrisoarea de la Dipșa și sosirea mamei tocmai când vorbeam copiilor, la dirigenție. O văd pe fereastră și, deschizând fereastra îi fac semn cu mâna. (…) La ora 10, Zinuca (bătrână genială) o poftește să viziteze biserica din fundul curții. (…) Mă plimb pe câmp, spre moara părăsită, printre butucii sălciilor, după-masă ninsoarea stă, norii se crapă, rămâne o draperie de ceață verde stins. (…) Peste merii din spatele casei, din cimitirul cu biserica lui de lemn, un nor roșu e aruncat între stele care încep să apară. (…) Recomand Dumitrița, halucinantă ca un Vlaminck, unui vizitator inteligent al Transilvaniei. (…) De la prânz trecem podul spre Satul Nou, mergem până aproape de sfat, traversăm râul și o luăm pe șosea îndărăt spre Jelna, printre foarte cochete gospodării în care aș vrea să trăiesc. (…) Toți, bărbați și femei, sunt indicibil drăguți, de o încântătoare rezervă spirituală, cu ceva curtenesc și arhaic în felul de a se ține, de a se îmbrăca, de a umbla, de a dansa, de a vorbi.” – Radu Petrescu, Ocheanul întors.
Din cuprinsul acestei cărți-jurnal reiese că anul petrecut la Petriș a fost foarte prolific (fiind un fel de creuzet al creației artistice), acolo și atunci fiind proiectate capodoperele sale literare, scriitorul lucrând nu doar la Didactica Nouă („am încheiat astăzi primul capitol din Didactica și ce multe rămân pe dinafară”; „toată după-amiaza șed închis în casă și lucrez la Didactica), ci și la structura cărților ce l-au consacrat: Ce se vede („visez un roman scurt, care s-ar numi Ce se vede, o intrigă simplă, soțul, soția, amantul, servitoarea, totul în optzeci și cinci de pagini”; „citesc, până la 10, cu o maximă atenție, foile scrise până acum în Ce se vede” ), Sinuciderea din Grădina Botanică („dacă nu trăiam iarna de aici, din Petriș, poate că nu îmi venea ideea de a-l împinge pe naratorul din Sinuciderea din Grădina Botanică într-un război și după aceea în solitudinea înghețată„) și chiar la romanul său de referință: Matei Iliescu („în vederea lui Matei Iliescu voi cumpăra cinci caiete, în care voi scrie zilnic despre: compoziție, ideologie, eroi, interioare, exterioare – observații de lectură pentru folosit”), o carte despre nașterea și moartea unei iubiri. Și nu a uneia oarecare, de parcă s-ar putea eticheta vreuna așa, ci a Iubirii Imposibile, și chiar dacă, ca tematică, cârcotașii de profesie ar putea zice că aduce, pe alocuri, cu Adela lui Garabet Ibrăileanu și cu Legea trupului (Povestea unei vieți) scrisă de Ion Agârbiceanu, profunzimea meditațiilor lui Radu Petrescu pe marginea acestui subiect mi se pare unică și, implicit, incomparabilă.
Și să nu uit: lângă bisericuța de lemn am fost întâmpinați de o mare mov, de brândușe, cu valuri alb-verzui, de ghiocei.
„Primăvara, cu toate că pretutindeni e încă zăpadă, a venit, amninoase a primăvară, cum zice Cristina, iar eu văd anotimpul cum se apleacă ca o floare enormă, spre pământul nostru, înmiresmându-l.” – Radu Petrescu, Ocheanul întors
