Tiberiu Morariu

Spre deosebire de parcursul unui om obișnuit, alcătuit din înaintări și întoarceri, rătăciri și reveniri, luări în altitudine și coborâri la „tabăra de bază”…, întâlnim de-a lungul istoriei și destine demne de sonetul, cu reale urări de ursitoare, compus de Miguel de Cervantes: „Cap compas stabil, vânt bun din pupa și stea clară; drumul, deși nebătut, să-ți fie voios și bine-ales; port prielnic, încăpător și sigur, promițând succes, în care să-acosteze nava-ți, comoară unică și rară.” De o astfel de traiectorie personală de excepție, permanent ascendentă și punctată de victorii repurtate prin virtuți, prin vrednicie, prin verticalitate… a avut parte și profesorul Tiberiu Morariu.

Și cum, iată, a sosit iarăși prima etapă a migrației pastorale – a urcării la munte a turmelor de oi -, consider potrivit să dedic momentul transhumanței acestui dascăl respectat și prețuit, ce a văzut lumina lumii în slava Salvei (întâmplător, suntem născuți în aceeași zi, la șase decenii și ceva distanță) și căruia îi revine meritul de a fi scris cea mai îndrăgită și mai completă lucrare despre păstoritul practicat în Munții Rodnei, tratându-l din punct de vedere istoric, geografic, biologic, folcloric, etnografic, sociologic…

În Parcul Memoriei Universitare din curtea Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca este amplasat și bustul profesorului Tiberiu Morariu (26.09.1905, Salva – 30.11.1982, Cluj-Napoca), care a urmat clasele primare în localitatea natală, cursurile gimnaziale și liceale la Bistrița, iar mai apoi la Năsăud, iar studiile universitare la Cluj – Facultatea de de Geografie și Științe Naturale (promoția 1929) și Paris (Sorbona). După întoarcerea în țară, a urcat toate treptele carierei universitare, inclusiv de șef catedră și decan al Facultății de biologie-geografie din Cluj-Napoca, înființând Institutul de Cercetări Geografice și conducând Comitetul Național de Geografie, precum și publicația „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, secția de geografie. Pentru vasta sa operă de cercetare concretizată în cărți, studii, articole, consemnări, cronici, recenzii, cursuri (într-un număr de peste 350 de titluri), Tiberiu Morariu a fost ales membru corespondent al Academiei Române la data de 02.07.1955.

Dintre lucrările de geografie aplicată realizate de profesorul Tiberiu Morariu amintesc astăzi doar pe cele care au legătură cu arealul Munților Rodnei: „Material etnografic și folclor ciobănesc din Munții Rodnei” (1938), „Obiceiuri, credințe și superstiții legate de focul viu” (1938), „Oieritul evreilor maramureșeni” (1939), „Despre aurăritul din Valea Someșului Mare” (1939), „Despre stânele din Carpații Românești” (1944) și, bineînțeles, lucrarea sa de doctorat, la care am făcut deja referire, purtând titlul „Viața pastorală în Munții Rodnei”.

În această ultimă lucrare, publicată de Societatea Regală Română de Geografie (București, 1937), profesorul Tiberiu Morariu descrie detaliat constatările făcute cu prilejul pelerinajelor efectuate la stânele așezate ca o ghirlandă la „grumazul” Munților Rodnei, munți cu care au fost împroprietăriți românii de pe valea Someșului Mare încă din timpul domniei regelui Matei Corvinul (diploma din 16 mai 1484), ce au fost împărțiți de împărăteasa Maria Tereza (13 noiembrie 1766) și care sunt folosiți, și în prezent, pentru pășunat, conform aceluiași act de partaj, în pofida tendințelor de acaparare exercitate de sașii bistrițeni, de nobilii maramureșeni, de principii moldoveni și care au dat naștere la o serie de reclamații administrative și procese judiciare de lungă durată.

Autorul arată că „băgatul pe brânză” sau „cătatul oilor” era tocmită într-o zi de dulce (de popă, cum i se spunea cândva) și urmată de cea mai însemnată petrecere câmpenească de peste an. La „măsuratul laptelui”, în prim plan se afla baciul, cu carâmbul deasupra căldării, înconjurat de proprietarii de boteie. Ce imagine idilică a satului românesc de odinioară, când „facerea focului giu” era considerată sacră la orice stână (ardea mereu în vatra „mutării” ) și care era aprins, nu cu amnarul, ci prin frecarea unei sfori de cânepă peste o bucată uscată de lemn.
Personajele din povestea cu „păstorul cel bun” erau baciul, păcurarii, mulgașii, strungașii… Nici pe atunci nu era la îndemâna orișicui să trăiască în golul alpin, de la mijlocul lui mai și până la sfârșitul lui septembrie. Autorul cărții relatează că, nu om dată, de dorul munților și de dragul păcurăritului, feciorii au dezertat din armată: „Munte, munte, piatră seacă / Lasă feciorii să treacă, Să treacă la ciobănie, Să scape de cătunie. / Cătunia-i jug de fier / Trag feciorii până pier, / Cătunia-i jug de-arămă, / Trag feciorii fără samă.”
În coliba prinsă-n cetori se află ustensilele baciului: budaca, bărbânța, fedeleșul, căldarea (ce se agăța în țincușă), ciahonul (ce se agăța în cujbă)… Chiar dacă astăzi ustensilele nu mai sunt toate din lemn, iar ciobanii poartă, în zilele noastre, „haine nemțăști” (nu straie populare), traiul la munte a rămas la fel, printre stâncile fulgerate de furtuni și atacurile „galițelor sălbatice”. Îmbucurător este faptul că și vocabularul a rămas același: săhelburi (tăieturi în pădure, cu vegetație bogată), porneli (locuri unde se trimit să cineze oile cu lapte după ce se mulg de ujină), moine (parcele prelungi ce se măsurau cu ruda sau cu ațele de la opinci), răzlogi (lemne lungi și subțiri din care este făcut țarcul sau seciul), „ -Spune-i să mâie mânzările la mas” ( să ducă păcuinele la locul de popas nocturn)…

Profesorul Tiberiu Morariu ilustrează și o „zi de mărturie” la Năsăud, unde călătorul era întâmpinat de „șatre” cu de toate. Deosebită e denumirea acordată zilei de târg: „de mărturie” (după principiul „ești ceea ce ai de dat!”), de dovedire a gradului de măiestrie în gospodărie prin calitatea produselor oferite spre vânzare.

Și închei cu o bizarerie: în același timp și sub același nume – de Tiberiu Morariu – a umblat prin lume și un alt profesor (un filolog, scriitor și traducător), cu rădăcini românești, născut la Kosice (Slovacia), la data de 28.09.1901 ( tot la final de septembrie), dintr-un tată român și o mamă unguroaică, dar care, mai-nainte de a se stabili în Stockholm (Suedia), a locuit în România, timp de doi ani chiar și la Cluj-Napoca – oraș în care a trăit profesorul de geografie Tiberiu Morariu. O simplă coincidență de nume ce mă îndeamnă să mă întreb retoric, la sfânta judecata de apoi, când se va face apelul părților, cu câți semeni vom spune simultan „Prezent!” când va fi rostit, de către aprod, numele purtat pe pământ.