La ieșirea din Teaca – înspre Reghin -, de pe drumul ce urcă în serpentine strânse, printre podgorii, se deschide spre dreapta o întindere vălurită de dealuri domoale unde stau căptușite câteva sate, nu izolate, ci retrase în verde, în liniște… De aici, din primul cuib de case care ne întâmpină-n cale, din Ocnița a plecat în lume, singur și sigur pe el, profesorul Tudor Cătineanu (02.05.1942-04.04.2022).
Absolvent al Facultății de Filologie (promoția 1964) și al Facultății de Istorie și Filosofie (promoția 1971), cu un doctorat luat în filosofie în anul 1979, Tudor Cătineanu a fost profesor și șef al catedrei de filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, autor al mai multor volume de operă științifică, fondator și conducător al revistei Napoca Universitară și al cenaclului de filosofie Diotima, tot el predând, la finalul carierei universitare, și cursurile de retorică și deontologie în mass-media la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București.
Totodată, Tudor Cătineanu a fost și primul președinte-director general al Societății Române de Radiodifuziune, post din care și-a adus un aport semnificativ la modernizarea serviciului public de radio, la așezarea sa pe coordonatele europene și la dobândirea unui loc de prim rang în peisajul media național și internațional. Una dintre cele mai importante realizări de care și-a legat numele a fost înființarea în anul 1997 a canalului Radio România Muzical, politica sa profesională rezumându-se la o singură frază: „ ce s-a făcut bine, vom păstra, ce s-a făcut mai puțin bine vom corecta, ce nu s-a făcut încă, vom face.”
Criticul literar Irina Petraș amintea la un moment dat: „Tudor Cătineanu a avut întotdeauna pentru noi, clujenii, faima, de nimic tulburată, a celui care știe să spună uimitor de frumos și uluitor de exact ce crede că se întâmplă cu lumea și cu oamenii.”
Această succintă caracterizare mă duce cu gândul la două consemnări biblice: „un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare” (Proverbe 22:1) și respectiv „mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor…” (Eclesiastul 7:1)
Îmbucurător este că, într-o lume ce dă tot mai multe semne de debusolare morală (fușteii de la scara de valori fiind serios șubreziți de snobism, de kitsch „intelectual”…) și de reală derivă socială (calitatea nu mai contează, standarde înalte nu se mai cer, scopul scuză mijloacele…), tot mai aflăm semeni ce n-au trăit degeaba și care au lăsat în urma lor câte o dâră strălucitoare de cinste, de ambiție.