Zidirea Bisericii Evanghelice din centrul Bistriței – cartea sa de identitate, dăltuită-n piatră – a început în a doua parte a secolului al XIV-lea, conformația actuală a construcției datând din anul 1563. Ca aproape toate edificiile de acest fel, clădirea nu poate fi considerată capodopera unui singur ctitor, ci rodul strădaniilor unui întreg șirag de prelați și meșteri care s-au ocupat de construire, de înălțare și adăugire, de refacere, de renovare și împodobire…, dovadă fiind elementele amestecate de arhitectură pe care le conține: romanică, gotică, renascentistă.
După eternul principiu aplicabil pe parcursul pământean: doi pași înainte, trei înapoi și unul făcut în lateral, la puțin peste 150 de ani distanță de la incendiul izbucnit în anul 1857, în seara zilei de 11 iunie 2008, istoria s-a repetat și un alt foc s-a abătut asupra așezământului, afectând acoperișul, devastând cel mai înalt turn medieval din Transilvania (75 m) și făcând astfel necesară o nouă și îndelungată restaurare.
Contemplându-i zidurile – ca atâția alții înaintea mea, de-a lungul veacurilor -, la capitolul impresii de călătorie prin viață am reținut că visăm la veșnicie și trăim cu speranța imuabilității spiritului pentru că, paradoxal, constanta istoriei constă tocmai în „schimbarea modificării”. În pofida aparențelor, nimic nu rămâne locului și bătut în cuie, ce oricum ruginesc. Toate câte sunt pe pământ se mișcă, se preschimbă, alternează… În timp ce anotimpurile aleargă unele după altele și generațiile se perindă pe pământ, nici bisericile de piatră, nici așezările urbane, nici mările, nici munții și nici cerul nu mai sunt astăzi cum au fost în urmă cu o sută de ani, derulându-se o perpetuă evoluție sau involuție, după caz și împrejurări.
Și în povestea fiecărui popor, a fiecărei familii – obișnuite sau deosebite (dinastice) – și a oricărui om se înregistrează repetate perioade de mărire și, respectiv, decădere. Ca și în reprezentarea grafică a electrocardiogramei, o luare în altitudine este sigur urmată de o întoarcere, de o altă ascensiune spre vârf și de un nou recul. Pe culme nu se poate sălășlui pe durată nelimitată și din acest motiv se pendulează între etaje și subsol, parcursul având aspectul unei ecuații cu o singură necunoscută: răstimpul în care va avea loc suișul și inevitabilul lunecuș, căci singura problemă care se pune nu este „dacă …, ci când?”, incertitudinea fiind suplimentată de faptul că nimeni nu știe unde se încheie urcușul și cât de adâncă e prăpastia în care se poate ajunge.
Când un datornic e pe punctul de a intra în incapacitate de plată, e suficient ca un singur creditor să-i ceară socoteală pentru ca toți ceilalți să se năpustească-n haită asupra patrimoniului debitorului și să se „bată ca peștii”, în încercarea de a recupera cât mai mult din creanțele deținute. Dar nu doar falimentul, ci și o boală gravă ori un război devastator conferă senzația stranie de alunecare pe stratul de zăpadă bătătorită al unui versant abrupt, cel în cauză căutând cu disperare să se agațe de fiecare rădăcină de copac ori colț de stâncă. Nu se poate intui nici unde și nici cum se va curma căderea, și dacă va rămâne relativ întreg. Înspăimântător este pentru împricinat să privească în sus dintr-o prăpastie circulară și să nu zărească nici o potecă care să-l ducă dincolo de zid. Imaginea este similară cu perspectiva oferită de fundul unei fântâni: un rotocol restrâns, îndepărtat de cer și nădejdea ce bâjbâie prin creștet că tot va fi auzit de cineva, care îi va arunca o frânghie. Orișicum, periculos și neînfricat e omul care nu mai are nimic de pierdut și care e în stare, cu dinții și unghiile, să sape-n stâncă trepte pentru a putea supraviețui.
Nu cred că este în toată Europa vreo țară mai încercată de vitregiile războiului cum a fost Polonia. În anul 1939, când s-a întors iarăși (a câta oară) roata istoriei, această țară a fost atacată din două părți și împărțită, ca la târg. După bombardamentele nemiloase și nenumărate la care a fost supusă pe parcursul războiului, în ianuarie 1945, din înfloritoarea Varșovie, cu peste un milion de locuitori, rămăsese o mare de ruine cu câteva mii de oameni ce trăiau printre dărâmături, aproape 85 % dintre clădiri fiind complet distruse. La început s-a luat în calcul mutarea capitalei la Lodz și lăsarea Varșoviei în ruine ca un memorial de război. Ulterior însă, pe post de înger s-a ivit profesorul Jan Zachwatowicz ce a aruncat poporului polonez un colac de salvare: ideea (considerată inițial fantezistă) de a se reconstrui orașul ca replică a ceea ce a fost înainte. Procesul de reconstruire a fost prima încercare din istorie (și pe deasupra încheiată cu o reușită răsunătoare) de a reface nu doar monumentele individuale, ci și de a recrea întreaga structură istorică a unui oraș.
Despre o renaștere este vorba și ulterior ispășirii pedepsei executate pentru fărădelegea săvârșită, când cel condamnat caută să se reabiliteze, dar să nu ne închipuim că e o sarcină ușoară recăpătarea bunei-reputații, recâștigarea prestigiului pierdut. După război însă, revenirea părților beligerante în situația inițială este imposibilă, căci rănile pricinuite sunt adânci, supurează și chiar dacă se închid – abia când intervine iertarea – rămân cicatricile ce nu îngăduie uitarea. E de notorietate că înlăturarea rămășițelor războiului și reconcilierea presupun zeci de ani de eforturi reciproce considerabile pentru redobândirea sentimentului de încredere, pentru reconstruirea relației pe baze noi. Cu toate acestea, este sugrumat în fașă gândul bun al evitării situației-limită de confruntare militară și care necesită luarea de la capăt a raporturilor (și nu de la zero, ci de la subteranul cu multe minusuri), lucru ce se întâmplă și în traiul de zi cu zi, unde nici o sentință pronunțată de tribunal nu este în măsură să readucă pacea între cei ce „ s-au purtat prin judecăți” de cursă lungă.
Și totuși… după orice furtună reapare o rază de soare.