„Cine trăiește mai repede, nu trăiește o viață mai scurtă; cine trăiește unitar, pentru o singură pasiune, nu are o existență mai puțin variată.” – Stefan Zweig
Și ca la oricare alt titan, personalitatea nu-i poate fi cuprinsă în cuvinte, și nici existența prețuită după normele obișnuite, și nici realizările măsurate cu ceasul – de toată ziua – ori compasul, ci cu altimetrul, cu ampermetrul…, neputând fi deplin deslușite, din ceața ce învăluie viața trăită la nivel de excelență, nici puterea-i de muncă ieșită din comun și nici celelalte calități și abilități extraordinare de care a fost animat.
Și DA, înclin să-i spun titan, pentru că opera sa (deși răsfirată prin nenumărate dosare) este imensă și doar un astfel de „munte de om” a putut împinge vrerea și puterea până la patimă, căci numai un adevărat titan a putut înfrunta potecile și provocările vieții cu pasiune, cu o pasiune dusă până la paroxism, de ambiția nestrămutată de a cuceri dreptatea, în sala de judecată, pentru fiecare dintre clienții pe care i-a reprezentat și fără a conta că în fiecare cauză angajată irosea o neprețuită cantitate de energie.
La Năsăud, în anul 1985, când eu am absolvit liceul, El a intrat în barou, și tot la Năsăud, în anul 1993, când eu m-am întors ca judecător, El era deja un avocat consacrat și prețuit. Și, credeți-mă pe cuvânt, era o încântare (și un mod eficient de învățare) să asiști la duelurile judiciare purtate, cu elocință, de către Ioan Bilan cu Toma Stelian (un alt orator și civilist de excepție), într-un șirag neîntrerupt de spețe din fiecare ședință de judecată, pledoariile extrem de bine construite conținând și fine ironii, dar nu la adresa prestației de avocat a celuilalt, ci la eventualul inedit al stării de fapt invocate ori al cererilor exprimate de către părțile aflate în litigiu. Pentru El, ca avocat, fiecare dosar era o șaradă de dezlegat, o partidă de șah de jucat, și în timp ce asculta cu atenție și nota succint opiniile, obiecțiunile și observațiile părții adverse, i se citea pe chip (din mutrițele și „mustăcelile” sale sugestive) că a intuit mutarea și că are deja pregătit „antidotul”. Iar după dezbaterea fondului sau, după caz, acordarea următorului termen de judecată, cu un elan și un entuziasm ireal, din geanta-i voluminoasă lua un alt dosar, în care la fel de bine se pregătise, conferind iarăși justițiabilului convingerea că avocatul s-a preocupat de drepturile reclamate (sau respectiv, apărate) în cel mai înalt grad posibil.
Printre noi, ardelenii, cu pasul nostru molcom, bine cumpănit și cu graiul apăsat, dar la fel de domol, un bucovinean bon(om) și iute ca o sfârlează, căci a fost mereu amabil și în acțiune, ieșea ușor în evidență. Poate era și o trăsătură de neam, bucovinean, bunicii mei materni, de loc din Ilișești (la doar câteva dealuri distanță de Volovățul copilăriei lui Ioan Bilan), fără a călca de două ori într-un loc, cale de zi-lumină și, adesea, chiar și pe lună plină, toată viața lor, cu hărnicie, cu voioșie și cu o anume strălucire-n privire, au trebăluit în gospodărie, căci pentru ei munca nu era o caznă, ci o datorie sfântă de-mplinit, pe pământ. Și cred sincer, că la fel era și pentru EL, personal necunoscând avânturi mai energice, elocvență mai expresivă, o viață mai vie, deși mai scurtă, mai grăbită decât a altora, poate și din incapacitatea de a adopta un comportament lânced, de om plictisit.
Tocmai de aceea, pe tărâmul justiției, viața avocatului Ioan Bilan a curs ca un torent năvalnic și neobișnuit, a ars la vâlvătaia cea mare a pasiunii, fiind virtuozul unei singure pasiuni: DREPTUL. A respirat drept și l-a mâncat pe pâine, a împărtășit drept și i-a fost dat să moară lângă el. Căci pentru El, dreptul a fost o adevărată artă și principalul mijloc de exteriorizare, o stare ardentă de spirit, în această pasiune a creației juridice depășind orice măsură și împingând-o până la cote nebănuite, fără a se putea opri la timp, fără a fi cumpătat, căci toate aceste precauții nu corespundeau temperamentului său de titan.
La finalul pieselor de teatru, aplaudăm frenetic îndeplinirea unui rol, ce a redat câteva crâmpeie de realitate. Dar traiul întrece teatrul și mi se firesc – și chiar necesar -, ca la sfârșitul vieții, să aplaudăm și o văduvă de război ce a crescut de una singură trei copii sau o mamă bătrână, care se încăpățânează să-și ducă zilnic, la plimbare, până în parc, „copilul” țintuit, de poliomielită, în scaunul cu rotile. Dar și învățătorul ce a purtat mâna și a plămădit mintea la zece generații de școlari, și ginecologul ce a vegheat la venirea pe lume a peste o mie de copii, și oncologul-radiolog ce s-a dedicat, neîncetat și mereu în linia întâi, luptei cu moartea…, merită, cu prisosință, sincere aprecieri și aplauze.
Acest gând mi-a încolțit la finalul slujbei de înmormântare și destăinuindu-l unei foste colege de instanță (întâlnită întâi tot la Judecătoria Năsăud), mi-a răspuns că, în ortodoxie, un asemenea gest de subliniere a meritelor s-ar putea interpreta și ca o trufie, ca un act lipsit de modestie. Nu caut să contest raționamentul (chiar dacă și preoții, în discursul de dinaintea „iertăciunilor”, obișnuiesc să puncteze victoriile repurtate în piesa însăilată de soartă pentru defunct), dar parcă tot mi s-ar părea mai potrivit ca participanții să rămână, cu toții, în capelă și tăcuți, cu fețele întoarse spre culoarul central (ca și atunci când trece preotul cu cădelnița), să aplaude, pe ultima porțiune de drum, pe omul bun care și-a dus destinul, cu onoare, până la capăt. Și nu pot uita nici ce îmi spunea tata, în urmă cu aproape trei decenii și cu o justificată mândrie de ceferist, că în breasla lor de proletari uniți și hotărâți, pe parcursul oficierii prohodului, foștii colegi obișnuiesc să stea de strajă, pe rând, cu o lumânare aprinsă în mână, în cele patru colțuri ale sicriului, purtat apoi încet, cu o anume solemnitate, pe umeri, tot de către ei, ca un ultim omagiu adus unui coleg și prieten drag.
Și DA, în concluzie, consider că merita aplauze la scenă deschisă și avocatul care, pătruns profund de misiunea sa înaltă, a lărgit lumea, luptând, fără saț și fără cruțare, pentru dreptate; care a inspirat și a călăuzit o generație întreagă de juriști; care ne-a prezentat lucrul temeinic înfăptuit; care ne-a învățat ce este vivacitatea, demnitatea, verticalitatea, cordialitatea…
A crea, pentru EL, însemna tihnă, nu trudă, nu osteneală amară. Desprins parcă de lumesc, scria de parcă se juca, cu ușurința celui deprins cu tehnica supremă a scrisului. Și nu a scris niciodată de mântuială (așa cum nici nu a mântuit vreun proces), căci pentru el nu a existat acel îndoielnic „e bine și așa, cum a dat Domnul”: concis și confuz, ci numai clar și ordonat, fiindcă avea, de fapt, pasiunea muncii migăloase a bijutierului care cizelează cu grijă, care ține neapărat să obțină cele mai desăvârșite lucrări în filigranul dreptății. Și a făcut acest lucru chiar și în vremurile de demult, demne de munca minerului ce aduce, cu dificultate, adevărul la lumină, când în justiție se lucra la mașina de scris (cu prealabile ciorne scrise de mână și fără posibilitatea de a înlătura sau adăuga ceva, odată ce ai așezat indigoul între file), iar pentru a fi la zi cu legislația aplicabilă unui caz și cu practica judiciară aferentă acestuia, nu puteai apela la un program informatic complet și permanent actualizat, aflat acum la doar un buton distanță, ci la vrafurile Monitorului Oficial și la culegerile de spețe, codurile profesioniștilor din justiție, prin anii 90 (când „schimbarea modificării” unui act normativ era inopinată și imediată), fiind înțesate de fițuici, de însemnări mărunte scrise pe marginea articolelor de lege.
Stau și mă întreb, dacă i s-ar clădi toate scrierile, câte movile de înălțimea staturii sale s-ar număra ?!
Un nume bun și un rod bogat, două deziderate de urmat!
Și cum, dintr-o dragoste, fără de margini, purtată profesiei de avocat, chiar dacă i s-ar ivi șansa acordată lui Lazăr, cel înviat, Ioan Bilan nu s-ar abate de la strada cu sens unic pe care s-a deplasat și nici n-ar opera schimbări la standardele înalte pe care și le-a impus, eu unul m-aș aștepta, ca la strigarea pricinilor rămase pe rol, să-l zăresc intrând, val-vârtej, în sala de judecată și cu surâsul său șugubăț să zică: „Recunosc că am făcut o glumă, pentru întâia dată nelalocul ei, dar chiar credeați că pot sta deoparte și că o să las procesele neterminate ?!”
