Ziceam deunăzi că doar lepădarea de țărână dă aripi omului și că numai desprinderea de la țăruș (de care singur, și strâns, s-a legat) îi permite spiritului înălțarea spre cote noi, necunoscute. Și totuși ce dificilă e luarea deciziei de dezicere de lucrurile meșterite din lut (și mai ales punerea în practică), câtă vreme, potrivit Vechiului Testament, chiar și bietul om tot din lut a fost croit, iar în ebraica veche (limba bibliei) numele de Adam are și înțelesul de om, și semnificația de pământ, cuvântul adamah însemnând, de fapt, țărână. Și nu e deloc de mirare, Cartea Facerii relatând limpede despre sublimul simplității procesului de creație: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu”.
Când vine însă vorba de ADAMclisi gândul nu trebuie să ne zboare la ADAMsclifositul, adică smiorcăitul: „Tată ceresc, Eva-i „di(vină)” (în graiul bucovinean al bunicilor materni), căci mi-a dat să pap din pom și am înfulecat, ca prostul, pe nerăsuflate”, și nici la Adamsclivisitul, sau spilcuitul înțolit la patru ace (dar numai unul cu gămălie!), ci la Biserica Omului, căci Adamklissi sau Adam Klisi reprezintă forma românizată a denumirii inițiale, de obârșie turcească, respectiv Adamkilisse (cu înțelesul de Casa lui Adam), turcii interpretând drept biserică Tropaeum Traiani, această construcție-simbol fiind considerată și în zilele noastre cel mai grandios monument comemorativ roman înălțat în afara Italiei.
Și din câte se mai știe, aici, la Adamclisi, în iarna anilor 101-102 d.Hr, s-a desfășurat o cumplită bătălie purtată între oștirea condusă de însuși Decebal și legiunile romane în frunte cu Traian. Desigur, nu avem cunoștință cum au trecut Dunărea dacii și aliații lor (burii, sarmații…), dar se pare că romanii, surprinși de rapiditatea și amploarea atacului, au făcut cu greu față asaltului, câștigând în final lupta, dar cu prețul unor mari pierderi militare.
Pentru a comemora victoria romanilor și în cinstea împăratului Traian, între anii 106-109 d.Hr, la Adamclisi s-a edificat un monument triumfal, dedicat Zeului Marte, cu prilejul restaurării descoperindu-se la temelia monumentului o criptă comună, în care erau depuse rămășițele ostașilor căzuți pe câmpul de luptă.
Mărețul edificiu e vizibil din mari depărtări, are o formă circulară cu diametrul de patruzeci de metri și e înalt de peste treizeci de metri, fiind împodobit cu metope (basoreliefuri) care înfățișează scene reprezentative de război, constituind astfel un fel de film sculptat în piatră al izbânzii repurtate de Traian.
În imediata vecinătate, la aproape doi kilometri distanță de monument, răsar și ruinele Cetății Tropaeum Traiani, cândva un centru urban important din Moesia Inferior, întemeiat după înfrângerea dacilor și care era compus din străzi pavate, apeducte, băi publice, temple, for (piață publică) și ziduri masive. Și ca orice obiect (sau ființă) de pe pământ, în evoluția căruia alternează perioadele de înflorire și de decădere, cetatea a fost distrusă de către goți, în secolul al III-lea, refortificată în timpul Împăratului Iustinian și părăsită după invazia avarilor și slavilor.
Și țin să subliniez că am întâlnit acolo o tăcere zidită-n piatră, veche de peste două mii de ani, de-ți vine să te desculți când intri în spațiile sacre, clar conturate, poate și pentru a simți inclusiv cu tălpile uitata istorie, dar mai ales din respect pentru strămoși, dintr-un sentiment real de recunoștință.
Și dacă tot am adus vorba de primul război daco-roman și de primul mausoleu al soldatului necunoscut, la treizeci de kilometri depărtare de Adamclisi, dăm și de așa-zisele dovezi ale trecerii pe la noi ale „Celui dintâi chemat” (primul apostol care l-a urmat pe Iisus Hristos), respectiv ale Sf. Andrei (fratele Sf. Petru – primul papă al Romei), care primise misiunea de a propovădui Evanghelia în Scythia Minor (numele roman al regiunii care includea Dobrogea) și care, din câte se pare, a ajuns pe aceste meleaguri în jurul anului 60 d.Hr. Și așa cum în Maramureș „toate-s a lui Pintea” : casa, masa, fântâna, șatra…, aici toate sunt ale Sf. Andrei: și peștera, și piatra, și izvorul…, și merită, pe bune, să le vedeți.
