Dacă imediat după anul 1989 erau la mare modă emisiunile radio cu dedicații muzicale în care ascultătorii își auzeau rostit numele și urările făcute unei persoanei dragi, în prezent s-a împământenit obiceiul ca soții să-și spună „La mulți ani!” prin mijlocirea rețelelor de socializare. Și tot acolo își fac publice declarațiile de dragoste revărsate în cuvinte îndelung „meșterite” ca să dea bine la audiență și să arate lumii că au parte de o iubire ca-n povești. O astfel de etalare ostentativă se situează la limita unui exercițiu de exhibiționism în condițiile în care, în mod normal și firesc, vorbele ce exprimă alintul și afecțiunea față de „omul meu” sau, după caz, față de „jumătatea momentului” ar cam trebui păstrate într-un cadru intim, privat. Și destinațiile de călătorie sunt alese adesea pe criteriul capacității imaginilor expuse de a impresiona urmăritorii și de a aduna un număr cât mai mare de aprecieri și comentarii. Acest fel de a trăi a fost la un moment dat fructificat de câțiva infractori învechiți în rele, ce își selectau cu atenție victimele și care procedau la pătrunderea prin efracție în locuințe doar atunci când aflau de pe Facebook că proprietarii sunt departe de casă.
Când trăim la vedere și când dăm în vileag fiecare clipă și fiecare pas, este limpede că nu ne putem face de „rușine” postând poze cu un obiectiv turistic situat în imediata noastră vecinătate. Poate năzuința spre înălțimi și spre depărtări ne împiedică să cercetăm „aproapele” ce se desfășoară dincolo de vârful bocancului și care ni se oferă generos și gratis. Și seducția fructului străin își aduce aportul, căci pe lume nu există numai tentația fructului oprit, cum s-ar crede, ci și atracția fructului nou, necunoscut, neobișnuit, neînceput… Prin urmare, în materie de destinații turistice, cred că exoticul ne subjugă, ne ademenește în mrejele sale, deșteptând în noi dorințe legate preponderent de locuri și de lucruri îndepărtate, insolite și costisitoare.
Azi am să pun pe tapet satul Herina, sau Hirina cum i se mai spunea mai demult, ori Harina (în limba maghiară) și Monchsdorf (în limba germană), atestat documentar încă din anul 1246 și prin care trecem fără a ne opri deși localitatea are ca simbol o fostă biserică monahală, edificată cel mai probabil de călugării benedictini între anii 1250-1260 și care a fost preluată apoi de Biserica Evanghelică Luterană.
Îngustă și înaltă, compusă din trei nave, având două turnuri orientate spre vest și diferite ca înfățișare, un acoperiș în trepte, ziduri din cărămidă și câteva detalii cioplite în piatră așezate în montantul ferestrelor și în ancadramentul portalurilor de la ușile de intrare, Biserica Evanghelică din Herina este una dintre cele mai reprezentative biserici în stil romanic din România.
Este un monument impozant (contribuie decisiv la această senzație platoul înalt pe care a fost amplasată), cu alură de castel medieval ce domină împrejurimile și care aduce sub aspect arhitectural cu bisericile presărate prin Burgundia și Normandia. Stilistic este înrudită cu Biserica Reformat-Calvină din Acâș (Satu-Mare), diferența fiind că una este tencuită și văruită în alb, în timp ce cealaltă a fost păstrată în cărămidă arsă.
