CRISTUR și EU – JUSTEȚE

Nebănuite sunt, nu o dată, voia și căile Domnului !

Pe lângă SATUL SFINTEI CRUCI „adesea am trecut…”, și anume prin gara umbrită de pini, în drum spre Cluj, și nu bănuit-am nicidecum…, că vine EA, în viața mea, și mă va conduce spre satul cu bunici.

Nici când am „descălecat”, demult, în acest sat, dreptatea ca s-o împart (de fapt, la o cercetare la fața locului într-un proces de grănițuire cu petit de revendicare și nu se cuvine să dau nume) n-am intuit c-o să devin, cândva, un cristurean și c-o să intru-n neamul clădit de Sălăgean, de Raț (Racz, Raț, Rați…), de Bârzan (Burzan)…

Troița Țibleșului.

Iar când, cu aproape două decenii în urmă, legat fiind deja de SATUL SFINTEI CRUCI, străjuiți de vechea răstignire (altarul nu era încă ridicat) am înnoptat în creasta Țibleșului – și să știți că nicăieri n-am resimțit mai adânc senzația că m-am cățărat pe acoperișul lumii și că doar de aici s-a putut rosti predica de pe munte, poate și pentru că este înalt și izolat – n-am reușit să localizez, cu exactitate, cuibul cu luminițe al Cristurului de pe Șieu, printre grămăjoarele ce scăpărau aprins în vale. Poate dacă Satul Domnului – termenul de crist având înțelesul lexical de reprezentare a lui Iisus Hristos crucificat – ar fi avut o cruce luminată, cum are Cociul, cum are Cepariul…

Altarul din creștetul Țibleșului.

Nu însă întâmplător l-am pomenit ca fiind SATUL SFINTEI CRUCI, căci sub această denumire toponimică a fost consacrat documentar în anul 1332 : Villa de Sancta Cruce (Croce), abia în anul 1364 fiind atestat în documentele vremii ca și Keresztur (în maghiară însemnând Crucea Domnului), iar mai apoi sub titulatura de Sajokeresztur (Crucea Domnului de pe Șieu) și de Oberkreuz – într-o traducere liberă, din limba germană, având înțelesul: „Crucea de Sus”. Și sunt sigur că lângă Sântu Șieului (întâiul sat documentar atestat în Ținutul Bistriței și Năsăudului – în anul 1174, sub denumirea de Igalia) a fost musai înălțată și o cruce, una ca nicăieri în altă parte, de i s-a dus vestea și povestea. Iar astăzi poate n-ar fi lipsit de sens să ne facem iarăși prin așa ceva, în lumea largă, (re)cunoscuți.

Iar ca sat al sfintei cruci, CRISTurul nu poate fi decât un sat smerit, dar e vorba de o modestie zidită în demnitate, în eleganța simplității; și, totodată, un sat discret și pus deoparte, adică retras de la drumul mare, nu tare departe, dar de ajuns pentru a trăi la adăpost de larma lumii. Într-un cuvânt: LINIȘTIT. Și-mi aduc aminte, de parcă a fost abia ieri, de iarna curată, cu zăpadă bogată, când l-am condus cântând colinde (era în Postul Crăciunului) pe Tânu Ion, către locu-i de veci.

Cristur Șieu, văzut din dâmbul cu monument din Gura Bretei.

Cristur Șieu, așa cum se vede de la pod, de pe malul dinspre Coasta al Șieului.

Cristur Șieu – zărit de la răposați, de pe Costiță (Costișă).

Cristur Șieu, văzut de cei (din) Vii, de la Viile Cristurului.

Cristur Șieu – așa cum arată de pe Vf. Oului – „tot un munte, dar mai mic…”

Drumul Slatinii – arată calea dreaptă.

Și este vegheat de troița împlântată la intrarea-n sat.

Biserica cea nouă (sfințită în 19 iulie 1992), de lângă stejarul cel bătrân, uitat de Domnul pe pământ.

Monumentul Eroilor Români, dezvelit în anul 1936.

Ce emoționant ne amintește: „Onoare eroilor morți pentru patrie și cinste celor care au luat parte la războiul pentru reîntregirea neamului, din satul Cristur.” Și ce îndemn, demn de ținut minte, ne dă: „Strămoșii noștri s-au luptat, / Moșie mândră ne-au lăsat, / A noastră sfântă datorie, / E să păstrăm neam și moșie”.

Cimitirul de pe Costiță (Costișă). Și să știți că m-am decis: când o fi să fie, aici vreau să cobor în veșnicie, căci după atâția ani de munți cărunți bătuți, prefer să-mi mărunțesc eternitatea (și să-mi odihnesc picioarele de pribeag, de peregrin) la șes. Și nu mă simt, aici, deloc străin: prins-am rădăcini odată cu pomii pe care i-am plantat și cu iloanii mici pe care, tot aici, i-am aflat. Ș-apoi, neamul lui Tâna Miluță e mare și toți sunt de treabă, iar despre Mama Ică ce să mai zic, parcă o și văd venind, protectoare, pe cale (dinspre cimitirul bisericii), clătinând din cap și potrivindu-și sub bărbie nodul la năframă, în timp ce le spune la toți că sunt de-al ei. Și ca un paradox personal, Cristurul reprezintă miezul și pentru că este așezat la mijlocul distanței dintre Beclean și Bistrița, ale căror instanțe de judecată le-am condus. Poate că nimic nu e întâmplător, dar nu prea știm – ori n-avem timp – să deslușim.

Și mă-ntreb: Oare ce s-ar mai putea adăuga în plus la VEȘNICIA ce are la căpătâi Sfântul Șieului (Sajoszentandras – Sfântul Andrei de pe Șieu) și, în fundal, Cheile Împărăției Cerurilor: Țibleșul. Doamne, nu mă satur să mă minunez, ce nume aparte poartă acest munte, derivat din Cibeles – Magna Mater (Marea Mamă a Zeilor) și Zeița Naturii. Știu că sunt nerezonabil dacă voi cere să am bocancii de munte cu mine, dar tot îndrăznesc, căci cine știe, poate primesc, pentru bună-purtare, o permisie de-o zi și-o noapte și o să mai dau o tură într-acolo. Ar fi numai bine de-un Sf. Ilie, când obștea Mănăstirii Piatra-Fântânele, însoțită de duhovnicul său și de o ceată de credincioși, urcă cu noaptea-n cap în munți și săvârșesc, la înălțime, o liturghie – proclamație de credință.

Și când iau în palme pământul gras, n-am cum să nu mă uit înapoi, la „Cruciații Șieului”, la cristurenii de demult, ce-n straiele lor albe ca zăpada, au luptat, ca sfinții, pentru pâine și pentru vin (ce alăturare dumnezeiască!), de-a lungul vremurilor în care preotul lua, pe rând, câte o bucată de prescură, o muia-n vin și-o strecura în gurile căscate, în fața altarului înșirate.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…

Țăranul român glăsuiește: Amurgul sfințește. De aici poate și cuvântul (a)sfințire.

Și chiar mi se pare că apusurile de soare sunt fala Cristurului, lumina de la capătul zilei prefăcând totul împrejur, în aur pur.

Doamne, Doamne caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta ta și o desăvârșește pe ea.

Și ce mândru se mai bucurau – și se mai veseleau – cristurenii, la Sireti.

În Vârful Oului, un toponimic similar (Oușorul – ce aduce cu Muntele Fuji) întâlnindu-l în Munții Suhard, vizibil, pe cer senin, din Dorna-Candreni.

Și țin să vă destăinui că-n Anul Domnului 2025, în a treia zi de Paști, împreună cu soția, am călcat la pas, drumurile vechi, bătrânești, cele care îi duceau agale, pe cristureni, în carele lor cu boi cuminți (nu-i de mirare că-i înstruțau de Rusalii!), la rubedeniile de peste deal, din Caila, din Blăjeni… Și prin ce peisaj de rai o făceau, fără să se plângă că boii n-au suficienți cai putere, că timpul trece prea repede de se face iute seară! Și cred sincer că a te lăsa legănat într-un car tras de boi reprezintă cel mai sacru exercițiu de răbdare, de cugetare, de contemplare…