De curând, succint, am făcut apologia înălțării. Revin astăzi cu o adăugire pe care o aflu de bun augur: „Creează ca un Dumnezeu, poruncește ca un rege, muncește ca un sclav. (…) Și încearcă necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să vezi până departe. (…) Și chiar dacă nu poți să-l ajungi niciodată pe Dumnezeu, curajul de a călători spre el rămâne foarte important” – Constantin Brâncuși.
Și dacă deunăzi propovăduiam și „lepădarea de tine însuți”, drept singura cale de căpătare a aripilor necesare sufletului pentru înălțare, ca un făcut am dat acum și peste un sfat prescris de același Constantin Brâncuși: „Cine nu iese din eu, nu atinge Absolutul, și nici nu descifrează viața”. Și tot Domnia Sa sublinia: „Oamenii nu-și mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile naturii”.
Dar oare ce-l mai bucură, în zilele noastre, pe om? Aproape nimic, în chip trainic și temeinic. Firescul nu îl mai satisface, poate și pentru că între simplism și simplitate obișnuiește să așeze un semn de egalitate. Binele și frumosul îl înghite pe nerumegate („îi dă groapă !”), ca pe un dat (predestinat!), ca pe ceva de la sine înțeles și binemeritat. Poate dacă ar încetini, și frumosul l-ar putea zări, și binele l-ar întâlni, depunându-le, cu onoruri personale, în căușul momentelor memorabile. Ș-apoi, bietul de el, uită mai mereu că traiul simplu, în armonie cu natura, e sursă sigură de înțelepciune, de libertate, de liniște, de echilibru lăuntric…, și că doar atunci când trăiește clipa conștient devine apt să lase amprente și să-mpartă sentimente. El, omul modern, nu contestă că naturalețea cucerește inimile, dar prea s-a acomodat cu superficialul, prea a fost acaparat de artificial și împresurat de măști, ca să-și mai dorească, în fiecare zi, întoarcerea la esență, la forma pură – și profundă – a lucrurilor.
Ce binecuvântare mare are omul înzestrat de la natură cu simțul vieții și pentru care viața-i are gust, și savoare de floare, fără nici o sforțare, de-i țâșnește din suflet, ca din izbucul biblic intitulat „Bucurați-vă și vă veseliți”, dar cred, de asemenea, că starea de spirit specifică expresiilor „Le Joie de vivre!” ori „La vita e bella!” se poate și învăța, dacă se pleacă de la premisa că bucuriile mari își au izvorul în lucrurile mici, și dacă, reală fiind afirmația că Dumnezeu este iubire, împlinește datoria sacră de a iubi, adică de a trăi viața din plin, fără teamă, cu inima larg deschisă și-n bucurie neumbrită, fie așteptată, fie trăită.
Și tot Constantin Brâncuși spunea: „este natural tot ce vine din tine fără efort”, principiu pe mâna căruia a și devenit cunoscut în lumea-ntreagă, pentru naturalețea artei sale, stilizând ideea de miez dosit dincolo de formă, cultivând rădăcinile ancestrale, ridicând vălul de pe aparenta simplitate, de pe adevărurile uitate, câtă vreme – de ceva vreme!!! – Dante Aligheri ne-a atenționat apăsat că numai „natura este arta lui Dumnezeu”. Și ce artă desăvârșită!!!
„Când am încetat să mai fim copii, am murit de mult, căci ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viață”, ne amintea tot Constantin Brâncuși. Și mare – și minunat – lucru e să te poți îmbucura, ca un copil! Cum se poate una ca asta? Cu mintea trează, cu sufletul senin, cu urechile ciulite, cu nările adulmecând, cu ochii mereu cercetători, cu palmele pregătite să simtă structura…, abandonând părerile preconcepute și mai ales credința păguboasă că ai trecut peste toate câte sunt, pe pământ, și că nimic nu te mai poate urni, nu te mai poate uimi.
Tocmai de aceea, vă propun astăzi să vă bucurați, cândva, de un traseu montan de poveste: Drumul Talienilor, ce traversează Muntele Stânișoara și care ne aduce aminte de drama descrisă în romanul Baltagul de către Mihail Sadoveanu. Din acest motiv i se mai spune și Drumul Vitoriei Lipan.
E un tărâm încărcat de istorie, căci în decembrie 1467, pe aici s-a retras, rănit fiind, Matei Corvin, după ce a fost înfrânt de Ștefan cel Mare în bătălia de la Baia, iar în ianuarie 1538 tot pe aici a trecut umilit Petru Rareș, pentru a-și afla loc de refugiu în Cetatea Ciceului. Itinerariul actualului drum (de curând asfaltat) a fost trasat cu prilejul lucrărilor desfășurate, de către constructorii italieni, în perioada 1902-1914, din dispoziția regelui Carol I al României, dorința Majestății Sale fiind de a lega râul Moldovei de Valea Bistriței, Domeniile Coroanei întinzându-se pe ambii versanți al Muntelui Stânișoara, respectiv de la Mălini (Suceava) și până la Borca (Neamț).
Pasul Stânișoara, sau cum i se zicea în vechime: Trecătoarea Hălăuca, se află la altitudinea de 1235 m altitudine, dar cum muntele pe creștetul căruia se află este izolat, priveliștile de panoramă sunt la ele acasă, iar sus, în culme, se mai zăresc cazematele construite în perioada 1939-1940 și aruncate în aer în august 1944, când pe aceste meleaguri s-au desfășurat lupte deosebit de grele. Poate tocmai de aceea Pasul Stânișoara e împodobit cu o suită de cruci.
I s-ar putea spune și Trecătoarea Crucii.
Și rogu-vă, nu uitați: pentru a ne întoarce la naturalețe, primul pas de urmat e întoarcerea la natural. Chiar și toamna târziu, când fiecare frunză se preschimbă-n floare și prinde aripi, ca să zboare.
