La Ilva cea mică

O vorbă veche, rămasă de la bătrânii cei înțelepți, sună cam așa : „ cunoști cu adevărat pe omul de lângă tine doar după ce ai mâncat cu el un sac cu sare”.

Noi însă, cum răbdarea și atenția la amănunte nu prea ne caracterizează, am căpătat obiceiul de a ne forma în câteva clipe o părere despre cineva. Poate iureșul în care suntem atrași și vâltorile vremurilor, în care fără rost ne învârtim, ne împing să trecem indiferenți pe lângă un om bun, ce ne era potrivit ca prieten sau predestinat ca partener, ori să-l descoperim abia peste ani, deși a fost mereu prin preajma noastră și drumurile adeseori ni s-au intersectat. Reprobabil este impulsul pe care îl avem de a pune tuturor etichete, țintuindu-i în insectar cu acul prejudecății și „primei impresii”, ori de a-i judeca sumar pentru o presupusă „fărădelege”, fără a căuta să ne punem în locul lor și fără a lămuri toate împrejurările săvârșirii faptei.

Trecem pe stradă singuratici, apatici, cu privirea pragmatic pusă în pământ, nu ațintită la muguri și mlădițe, și dintr-o dată avem revelația că, parcă peste noapte, viul vegetației a triumfat din nou și verdele a umplut iarăși conturul. Urmăm același traseu când ne îndreptăm spre „scârbici„ (servici), dar nu suntem în stare să dăm detalii despre o anume clădire sau copac, uitând că doar la pas de plimbare și numai dacă avem mintea trează și prezentă, putem deplin descoperi orașul în care sălășluim de-o viață.

Nici satul situat în apropiere nu-l putem tălmăci prin parbrizul mașinii, ci numai dacă zăbovim o vreme pe ulițele lui, descoperind graiul arhaic și straiele populare ale țăranilor, datinile și destinele lor, lucrurile care îi fac unici, căci orice loc din lume are câte ceva valoros de dezvăluit doritorilor.

Astăzi am să prezint pe scurt satul dintre ape : Ilva-Mică, localitate atestată documentar din anul 1552 și care a purtat de-a lungul timpului denumiri precum : Ilwa, Kis Ilva, Illova Mikie sau Ilova Minor.

Termenul de ilova este, din câte se pare, de origine slavă, având semnificaţia de vale lutoasă, explicabil în condiţiile în care mai înainte de regularizare, acest râu avea un curs şerpuit și presărat de tinoave. Chiar dacă e o pură întâmplare, merită menţionat că termenul de ilva intră masiv în cuvântul latin silva şi implicit în denumirea de Transilvania.

Fiind aşezată la locurile de împreunare a Someşului cu Ilva şi a Ilvei cu Strâmba şi respectiv Leşu, această localitate se remarca în trecut prin cele trei poduri de lemn în stil tirolez : două alăturate, situate la confluenşa Someşului cu Ilva şi unul aflat în Gura Strâmbei (intitulat Podul Ilului), fără a fi păstrat nici unul.

Ulterior, pe locul podului grandios de lemn realizat peste Someș în anul 1769 şi refăcut în anul 1867 (i s-a închinat chiar o odă : „Del Ponte Ilveni” de un harnic cronicar al regimentului de graniţă), a fost edificat un altul de beton, rămas o vreme unicat, fiind singurul pod rutier din România în formă de S.

Din Ilva-Mică pleacă drumul ce leagă Valea Someșului de Valea Bârgăului, regularizarea și pietruirea Pasului Strâmba fiind realizată în anul 1833, iar modernizarea și inclusiv asfaltarea în anul 2019.

Ilva-Mică nu este numai o răspântie de drumuri ci şi un nod de cale ferată, dotat la un moment dat cu o completă infrastructură, inclusiv depou de locomotive şi revizie de vagoane, constituind decenii de-a rândul cea mai importantă şi mai întinsă staţie CFR din judeţul Bistriţa-Năsăud.

Tronsonul de cale ferată Năsăud – Ilva Mică a fost inaugurat la data de 05.01.1907, cel dintre Ilva Mică –Rodna Veche s-a dat în folosinţă la data de 19.11.1909, iar porţiunea dintre Ilva Mică şi Ilva Mare la data de 26.10.1936. Ulterior a fost finalizat întreg drumul de fier cuprins între Ilva Mică şi Vatra Dornei, care prin cele nouă tuneluri (din care unul în lungime de 856 m) şi patru mari viaducte (unul având şase deschideri) constituie şi astăzi cea mai pitorească şi mai ingenioasă capodoperă feroviară din ţară.

O altă mândrie locală a fost fabrica de cherestea construită în anul 1907 de firma Neuberger şi care a deţinut zeci de ani supremaţia în judeţ, fiind cea mai mare şi mai modernă unitate de tăiere, prelucrare şi uscare a lemnului. Pe timpuri, din poarta fabricii pleca, urmând firul Ilvei, o cale ferată forestieră cu ecartament îngust, înspre Leşu şi Ilva Mare. Construite în perioada 1907-1909, aceste căi ferate forestiere aveau un tronson principal de 36 de Km (ramificaţiile totale însumând însă 76 de Km), fiind funcţională până la inundaţiile din anul 1970.

Localitatea are două școli : una inaugurată la data de 11.09.1912 și aflată în partea de jos a satului, și o alta edificată în partea de sus a satului în anul 1953, pe locul alteia, veche de peste 100 de ani.

În perioada 1940-1945, Ilva-Mică a fost fortificată cu zeci de cazemate amplasate în punctele strategice ale satului, fiind construit pe culmea Dealului Ponce și un buncăr militar cu şase guri de intrare în subteran, destul de bine conservat.

Dacă lucrările la biserica din partea de jos a satului au fost demarate în anul 1992 prin contribuţia sătenilor, slujindu-se în ea din anul 1999 şi fiind sfinţită în august 2012, biserica din susul satului are o istorie mai aparte, fiind edificată în perioada 1873-1875, cu sprijinul semnificativ al contelui Zichy Dominic (episcop romano-catolic pripăşit în Maieru după revoluţia paşoptistă) şi care a trăit cu Gaftone Elena din Ilva Mică – legătură ce l-a inspirat pe Liviu Rebreanu, nuvela Baroneasa evocând destinul ei falnic și tragic, deopotrivă, cu menţiunea că şi Nicolae Iorga, cu prilejul trecerii sale prin Ardeal, o aminteşte în scrierile sale.

Aşezarea a fost mult timp un fel de „Turn Babel” al Transilvaniei, aici trăind laolaltă cetăţeni cu numele de Blum, Buraciuc, Galușneac, Gellner, Giulverzan, Faltinschi, Forvalt, Iurișniț, Kuharec, Lonhardt, Redl, Tahâș, Terșanschi sau Ţibecailo, alături de Bența, Brumă, Gaftone, Gagea, Horea, Marcu, Marica, Martița, Matei, Mogin, Mușină, Nechiti, Nicoară, Pralea, Prangate, Sîngeorzan, Rognean ori Vărărean, în condiţiile în care gara şi fabrica au atras aici meşteri saşi, unguri şi ucraineni precum şi comercianţi evrei (Istrol, Șamu, Moriț, Cufăr, Mandăl…), ce treptat, odată cu trecerea deceniilor, s-au amestecat cu ţăranii români.

În ceea ce privește prenumele iloanillor mici, o parte însemnată din cele purtate odinioară le mai aflăm doar pe crucile din cimitir şi le auzim pe alocuri la pomenirea morților făcută în biserică: Anchidim, Antonom, Avacom, Calistru, Costan, Chelement, Domiţian, Donisă, Dămian, Ironim, Leonte, Leorente, Macidon, Ofilat, Pantelimon, Paramon, Partenie, Policarp, Precup, Sidor, Silivan, Tănase, Vestian, respectiv Agafta, Angelina, Domnica, Gafina, Gafta, Firoana, Firuca, Ifinia, Leontina, Matroana, Nastasia, Palagia, Rafila, Raveca, Reghina, Sabina, Saveta, Sânzâiana, Socea, Şofronia, Tavifta, Titiana, Todora, Trifilia, Varvara sau Vergina. O suită de sfinți și mucenici coborâți din calendar să-și poarte crucea pe pământ.

Bizare și pline de haz sunt poreclele, acele nume de ciuf puse cândva unui neam și păstrate generații de-a rândul. Și în Ilva-Mică sunt întâlnite și întrebuințate, fără a putea preciza precis originea și semnificațiile : Bauză, Banduru, Blej, Cocorel, Coleșă, Harhotă, Hordouanu, Mama Mortii, Matag, Morcanu, Pârpoc, Racu, Sorbușcă, Șarț, Șoșoi, Șilipuș, Șiulu,Taigăr, Țâma, Țâpoiu, Tramboș, Trandău.

Amuzante sunt denumirile atribuite ridurilor : Arșița, Bradul bun, Băzarnic, Ceile, Ciungi, Dialu Căptălanului, Dialu Hornăilor, Dialu Mutului, Hașca, Hârțișasca, Lucăiasca, Mesele, Pășcuța, Părăul lui Porgăl, Perirea Babii, Pleșa, Podirei, Prihodiște, Săcăturile, Tăușor, Tebeleauca, Uşurime, Valea cu Sărita, Valia Sauchii, Valea cu Sărita, Vârvu Văii. Șesul dinspre Feldru se numește Budin, aici având loc prima luptă dintre trupele imperiale și revoluționarii unguri din timpul revoluției pașoptiste ( a doua desfășurându-se la Crainimăt), iar locșorul aflat în continuarea Remetii şi în dosul Vârvului Ursoiului, poartă denumirea de Răciciș, fiind una din vechile vatre ale satului, unde se mai văd încă pietrele din fundaţia unei mănăstiri ce a existat cândva acolo.

Iloanii mici erau porecliți „gușați” , fiindcă pe vremuri, la un moment dat, s-au înregistrat în sat un mare număr de cazuri, dar și cucurigu, căci în perioada ființării regimentului de graniță, pentru a ajunge primii la punctele de lucru, din dorința de a face impresie bună, aveau mereu la ei câte un cocoș care să-i trezească cu noaptea în cap.

E și o poezioară savuroasă scornită de feldriheni: „În Ilva-Mică, nu-i nimică, numa o gară și-o făbrică, dar nici aceea nu-i a lor, că-i a feldrihenilor”, făcându-se referire la o vânzare veche de teren realizată cu secole în urmă între cele două sate învecinate.

Dacă tot am povestit despre un sat din Ardeal, tocmai astăzi 3 mai, e necesar să ne amintim, spre cinstea înaintașilor noștri, că în această dată s-au petrecut două evenimente importante desfășurate la Blaj, la 20 de ani distanță : în anul 1848 a avut loc marea Adunare Națională de la Blaj, în cadrul căreia românii ardeleni, însuflețiți de Avram Iancu, au adoptat programul Revoluției române din Transilvania intitulat „Petițiunea Națională”, iar în anul 1868 prin „Porunciamentul de la Blaj”, inițiat de Ioan Rațiu și adoptat în cadrul Conferinței de la Blaj, s-a protestat împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria, fiind revendicată autonomia Transilvaniei pe baza „Diplomei Leopoldine” și a „Pragmaticei sancțiuni”.