O spun răspicat, din start: Meteora e cel mai frumos loc de pe pământ.
Și tot de la început mai spun: oricât de meșterite ar fi cuvintele folosite tot par prea sărace – și aparatul de fotografiat la fel de neputincios în materie de exprimare – pentru a reda anvergura miracolului de Trikala, în trecut Principatul Pindului, locuit de aromâni. Cele 0 mie de stânci ce se înălță din Câmpia Tessaliei și cei peste o mie de ani de trai monahal dus pe creștetul ori în pântecul acestor pietre, îndumnezeite de atâta rugă și trudă, îți insuflă un sentiment ciudat, amestecat, de teamă și de admirație.
Cu noaptea-n cap am urcat pe unul dintre uriașii de piatră și am stat nemișcat deasupra satului adânc adormit. Tăcere, vederi largi spre depărtări și o lină lumină lăuntrică, imposibil de descris.
Dintre cele 24 de mănăstiri – marea majoritate ridicate în Evul Mediu -, la Meteora sunt astăzi în uz și vizitabile doar șase, restul fiind degradate, din diverse motive, inclusiv a bombardamentelor abătute asupra lor în timpul celui de-al doilea război mondial.
Din câte se știe, la începuturile istoriei acestor locuri, călugării viețuiau solitar în grotele tainice ale Meteorei, de unde coborau în fiecare duminică pentru a se ruga împreună în Schitul Doubiani, situat în capătul de sus al satului Kastraki – un fel de portal pe itinerariul cu minuni monahale.
Denumirea de Meteora este atribuită Cuviosului Atanasie, considerat ctitorul primei mănăstiri construite pe stâncă, cuvântul meteor având, în vechea limbă greacă, semnificația de obiect suspendat în aer. Privite din câmpie, cum se înalță cu trufie tocmai în miezul ei, stâncile aduc oricum cu niște meteori căzuți din cer și înfipți în pământ, în fața cărora te preschimbi și tu într-o stană de piatră imediat ce zărești clădirile cățărate pe colții ascuțiți de stâncă și realizezi ce strădanii au presupus edificarea lor.
În alveolele stâncilor se mai văd ruinele străvechilor schituri, încărcate de spiritualitate. Din păcate, în restrânsa mea călătorie la Meteora nu am văzut Mănăstirea Ypapanti (ținutul aparținând cândva ducilor de Ypati) ce arareori are poarta deschisă, nu am ajuns la Peștera Theopetra (locuită secole-n șir de asceți), nu am parcurs traseul Kastraki-Valea Panaghia-Aghios Antonios, nu am urmat vechiul drum al călugărilor: Kalambaka-Agia Triada și nici nu am făcut drumeția, de preferat în circuit, la stâncile acoperite de mănăstirile închinate Sf. Duh și Caligrafilor, ambele aflate în ruine. Tocmai de aceea, cândva, aș vrea să revin.
Din punctele de panoramă, însemnate pe orice hartă, se deschid priveliști pitorești spre împrejurimi și spre zările poleite cu aur, la apus.