Este îndeobște cunoscut că necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii publicată în Monitorul Oficial nu este de natură să înlăture răspunderea judiciară (potrivit principiului latin : „Nemo censetur legem ignorare”), dar la fel de real este faptul că nimeni nu se poate menține „la zi” cu studiul legislației române, excesiv de întinsă și de fragmentată, dar mai ales extrem de vremelnică, de dinamică. Nu știu dacă s-a întreprins vreun studiu sociologic cu privire la sursele de informare legislativă ale populației. Mă încumet să intuiesc că undeva sub 1% dintre respondenți ar preciza că își orientează conduita după ce au citit personal în actul normativ, până în 10% ar spune că se încred în regulile diseminate – nu o dată trunchiat – de canalele mass-media, în timp ce restul de 80% ar arăta că se comportă „în orb” și „după nas”, ca un montaniard prins într-o mare de ceață densă pe o potecă fără marcaj, din ce văd pe la unii și pe la alții și din ce au auzit de pe la cunoscuți.
Pe timpuri, în fiecare sat exista câte un toboșar care trecea pe ulițele satului și da de știre hotărârile stăpânirii, și în același scop, până nu de mult, duminica la prânz, la ieșirea din biserică, se țineau „poruncile”. Dacă ar fi fost păstrate aceste exemple de bune-practici cetățenii ar cunoaște, de pildă, că Legea Pomiculturii nr.348/2003 permite tăierea nucilor numai în cazurile în care sunt întrunite cumulativ anumite condiții și numai după obținerea prealabilă a unei autorizații speciale eliberată de Direcția Județeană de Agricultură. Oare câte astfel de autorizații au fost emise în răstimpul ultimilor zece ani când nucul ce umbrea banca pusă la poarta casei a „căzut la datoria” schimbării satului românesc, nu neapărat în mai bine și mai frumos, ci în altceva, ca să nu rămână cumva mai prejos ?!
Un nuc necunoscut din Galații Bistriței – bătrânul bun și blând locuiește pe strada ce urcă din dreptul monumentului închinat eroilor.
Dincolo de hotare, speciile rare de arbori și pădurile deosebite nu doar că sunt ocrotite, ci și puse în valoare, devenind adevărate puncte de atracție turistică. La fel se întâmplă și cu toți copacii răzleți, seculari sau speciali, prin ceva anume, aceștia fiind declarați monumente ale naturii, luați în gestiune de instituțiile abilitate și incluși în ample programe de protejare. La noi, în momentul de față, nu cred să existe, la nivel de județ sau de localitate, nici un fel de preocupare în acest sens.
În prim-plan e plopul din Mocod. Stă de șase secole-n șir la capătul satului și la marginea drumului, nu departe de podul peste Someș. După cum se observă, nu mai este al comunității, ci al cuiva, care l-a închis în curte.
Pe vremea comunismului s-a amenajat un loc de odihnă și de contemplare lângă molidul candelabru ce a ființat până de curând în Pasul Tihuța. Un astfel de loc de popas era amplasat cândva și lângă stejarul ce înfruntă încă timpul lângă Castelul din Posmuș. Ocrotirea acestuia nu este nici măcar pe hârtie, cu atât mai mult pe teren unde, la un moment dat, la mică distanță de trunchi am aflat o vatră de foc. Ce destin stupid: să treci, rând pe rând, vadul veacurilor si să mori mistuit de focul făcut de cineva care a ținut morțiș să-și prăjească acolo o fâșie de slănină pusă-n țepușă.
Fotografia este realizată de pe Podul Budacului din Bistrița. În stânga imaginii tronează un plop uriaș, iar în dreapta punții pietonale Codrișor sunt doi arbori multiseculari.
În mijlocul străzii ne întâmpină un stejar cu trunchiul plin de răni căpătate în lupta cu vitregiile veacurilor și care este martor al șiragului prelung de generații, fiecare cu moda ei „capilară” și vestimentară, ce au trecut cu larmă și infatuare pe sub tăcuta lui coroană.
La câțiva pași distanță se află o bunicuță de salcie. Dacă ar putea cuvânta, câte nu ne-ar povesti despre cele petrecute de-a lungul timpului. Acum i s-a pus alături un tomberon, deși n-ar fi mare lucru, ca timp și cost, dacă i s-ar așeza un indicator, o plăcuță cu caracter informativ, în care să fie specificată specia, înălțimea, circumferința trunchiului și anul probabil al plantării.
Pe traseul montan Rodna- Vf. Capul Beneșului (Munții Rodnei) întâlnim un fag venerabil. Aduce parcă cu un celebru personaj literar : Quasimodo Cocoșatul („Notre-Dame de Paris” – Victor Hugo). N-am nici o îndoială că toți ceilalți, frumoși și drepți, din „leatul” lui nu mai sunt demult pe pământ. Doar el a rămas ca un „tata tân” pe deal și se încăpățânează să-l aflu tot acolo și tot aplecat…
În era mult invocatei digitalizări autoritățile publice n-au încă o evidență informatizată a copacilor ce merită atenția și respectul nostru, iar trecătorii nici o posibilitate de a le anunța că au aflat pe undeva așa ceva. E limpede că cineva, cu atribuții în acest sens, nu și-a făcut încă temeinic temele.
La intrarea în satul Sărata, pe malul drept al Bistriței Ardelene, se înalță maiestuos un plop alb, vârstnic și singuratic. Cel care l-a plantat nu mai este, nici copiii și nici nepoții și strănepoții nu mai sunt de multă vreme, doar el a rămas pe baricade, cu verticalitatea așezată în oglinda apei.
Trebuie trecut pe lista copacilor de protejat, dacă vreodată va fi întocmită. Pe podul de beton de alături și alte poduri de lemn ce s-au alungit succesiv de pe un mal pe celălalt în timpurile de dinainte, plopul cel cărunt a zărit trecând calești, călăreți, căruțe, care de război…
Este îmbucurător faptul, constatat și la plopul din Mocod, că din trupul vechi au răsărit vlăstare viguroase. Între Ilva Mică și Feldru, ambele părți ale drumului erau străjuite până în anii 90 de plopi. Ce loc pitoresc, unic în țară, ar fi fost astăzi între cele două localități dacă cineva nu le-ar fi pus gând rău.
Pădurea, aliniată „la șfară”, din Șesul Orheiului.
Pâlcul de stejari legendari din vecinătatea satului Mintiu.
E plin pământul țării de codrii seculari și de copaci spectaculoși prin raritate ori inedit. Trebuie doar să-i identificăm, să-i protejăm de topor și să-i facem cunoscuți.
Cine știe, poate într-o bună zi va răsări soarele ocrotirii și pe ulița lor, îngustă, întortocheată și evident nedreaptă!
