Cred cu toată convingerea că e o probă de prostie să te porți ca „Toma Necredinciosul” și să afirmi sus și tare, și fără încetare, că nu crezi până nu vezi. Nu înseamnă că nu există fiindcă nu l-ai întâlnit ori nu i-ai deslușit chipul ascuns. Nu înseamnă că dacă treci zilnic pe lângă un loc îi cunoști toate tainele. Revelația unei esențe, a unei existențe, a unei evidențe este adesea la mâna hazardului care, într-o măsură mai mare sau mai mică, le potrivește.
Pe ruta rutieră Bistrița-Beclean, între Podirei și Viile Cristurului, de o parte și de alta a drumului național, terenurile agricole sunt delimitate de mai multe canale cu vegetație bogată, ce comunică între ele și care, în perioada de preaplin pluvial, își varsă surplusul în râul Șieu.
Cu ceva timp în urmă mi-a atras atenția un animal cu blană brună și mustăți ce ațipise la soare și care a țâșnit în șanțul din apropiere imediat ce m-a zărit. Semăna cu un breb (castor european) ce popula râul Ilva până la regularizarea cursului de apă, realizată în răstimpul militarizării grănicerești. Și în Maramureș puteau fi pe timpuri zăriți, dovadă în acest sens fiind și denumirea satului Breb. Dar cum dispăruseră de peste un secol de pe meleagurile noastre și cum nu aflasem încă de faptul că, în urmă cu aproape 25 de ani, Oltul și Mureșul au fost repopulați cu acest animal și care, se pare, a migrat și pe râurile din vecinătate, n-am fost prea convins de ce am văzut. Întâmplător, în vara anului trecut, în același areal, am aflat pe marginea drumului un animal asemănător ce încercase să traverseze șoseaua și care a fost lovit în plin de o mașină. Din câte mi-am dat seama, în principal după gulerul mai deschis la culoare, era vorba, de această dată, de o vidră, ce preferă și ea zonele liniștite, cu adâncituri inundate și încărcate de papură, trestie și salcie căprească.
De aceea spun că, de cele mai multe ori, privim fără să vedem, auzim fără să înțelegem, mirosim fără să deslușim și pășim fără să știm încotro ne îndreptăm. Pentru noi, oamenii obișnuiți, multe adevăruri rămân acoperite și multe taine continuă să rămână taine. La fel pățim și pe potecile de munte din Făgăraș, Retezat și Munții Rodnei (Ineu, Pietrosul, Corongiș, Gărgălău…), mai ales dacă trecem fluierând, și când, pe alocuri, se aude un șuierat strident, similar cu al unei păsări de pradă, după care tăcerea se lasă iară, ca un capac, peste pajiștea alpină. Șuieratul e scos de marmota-santinelă, ce stă de veghe scrutând depărtările și care odată ce a sesizat un pericol, dă semnalul de alarmă pentru grupul ce se însorește ori care este risipit după hrană și care se îndreaptă iute spre gura adăpostului subteran.
Având greutatea de 5-9 kg și un trunchi lung de 40-50 cm, marmota e un animal special, cu chip compus, care a luat câte ceva de la celelalte vietăți montane: un bot asemănător cu al iepurelui de câmp, o blană aspră de bursuc, o lăbuță ca de urs, gheare de castor (la degetul mare are însă unghie), mustăți de pisică și ochi de veveriță. Se hrănește sârguincios, pentru a acumula cantități mari de grăsimi, numai pe timp de zi, preponderent cu frunze, flori, fructe de pădure, ierburi, vlăstari, rădăcini, semințe, fără a se da în lături și de la câteva insecte suculente.
Acest bonom mamifer montan își sapă vizuina sub stâncile situate dincolo de 1400 m altitudine unde rămâne chiar și nouă luni în hibernare, ieșind în prag de primăvară cu jumătate din greutatea cu care a intrat în toamnă. Peste iarnă, după ce își sigilează adăpostul cu ierburi și lut muiat, intră în stare cataleptică, reducându-și bătăile inimii și respirația la doar 4-5 pe minut, iar temperatura corpului la numai 8-10 grade Celsius, stând înghesuite toate la un loc, pentru a nu pierde căldură.
Pentru măiestria cu care marmotele își construiesc galeriile, sunt poreclite „inginerii tunelurilor” căci vizuina, pe care o ocupă un grup format din mai multe familii și condus de o pereche dominantă, nu e o simplă gaură săpată sub o piatră, ci o casă amplă, veritabilă, de dimensiuni relativ mari, cu holuri, camere de zi, un dormitor comun căptușit cu ierburi uscate, precum și alte încăperi speciale, inclusiv de natură sanitară.
Marmota alpină, alintată și călărel de sol sau șuică ori huică de către ciobani, este cel mai mare rozător și de departe cel mai simpatic, cum ține cu lăbuțele plantele pe care le ronțăie, blana având un amestec de nuanțe ce diferă în raport de anotimp și de luminozitate: gri-cenușiu, brun-roșcat sau galben-blond.
În concluzie, azi propun ceva ce știți, dar cu toții câteodată uităm: să nu pierdem prilejul de a fi atenți la amănuntele care fac diferența ori dau un plus de amploare, de culoare, de valoare, de savoare…