Asinul și măslinul

La întâia căutătură, nu-s cinași deloc și totuși, deși are trupul scurt și capul mare cât o zi de post, asinul poartă în sine o doză de drăgălășenie, dată de ochii mari și urechile lungi, iar măslinul, chiar dacă nu are o coroană piramidală, iar frunzele bat într-o tentă prăfuită, de un verde-cenușiu, dă și el impresia de dichisire, de spilcuire.

În schimb, îndrăzneți și încăpățânați fiind amândoi, și cu personalități puternice, asinul și măslinul sunt, dincolo de orice îndoială, doi mari învingători. Măslinul, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, cu trunchiul său chircit, chinuit, noduros, scorburos și răsucit e un copac de cursă lungă, calitate izvorâtă din capacitatea de a se regenera singur, de a da mereu vlăstari și rădăcini noi, atingând cu ușurință vârste matusalemice – la care fructifică abundent – și trecând adesea de pragul celor o mie de ani. Și când te gândești că înfruntă permanent pământul pietros și secetos, fiind nevoit să-și trimită rădăcinile prin toate crăpăturile stâncilor și să pună la treabă frunzele, ce culeg, cu sârg, fiecare bob de rouă. Și nici cu asinul nu mi-e rușine: înfruntă stăpânul (când consideră că are dreptate), povara (ce întrece cu mult greutatea sa corporală) și potecile piezișe ale munților, aprovizionând și astăzi stânele și cabanele durate în golul alpin.

În portofoliul popular al armenilor am aflat cele mai reprezentative și mai potrivite proverbe despre asini: „orice om își mână măgarul” (sau măgarul din el); „poți încărca șapte sate pe un măgar” (un animal de povară); „răbdarea îndelungată e truda măgarului” (rămâne tenace chiar și când se confruntă cu suferințe și lipsuri); „munca este ca și măgarul, trebuie să o împingi ca să meargă” (totul e să știi cum); „pentru măgar, o mână de paie e mai bună ca orice” (o ființă fără mari pretenții). Și, din ce am aflat de la ciobani, nici nu e atât de prost, precum pare, și nici atât de recalcitrant, precum susțin orășenii. E adevărat însă că „nu suportă scorbaciul și sudalma”, iar dacă nu știi să-l iei cu frumosul și cu binișorul, poate deveni „îndărătnic ca un catâr”, refuzând să mai facă vreun pas.

În credința populară veche se mai spune că diavolul se poate preschimba în orice vietate de pe pământ, dar nu are puterea de a se transforma în măgăruș (până în secolul al XVI – lea el purta numai numele de asin) și nici nu poate face rău acestui animal și nici celor care sunt întovărășiți la drum sau la muncă, de un măgăruș. Tot oamenii din popor mai spun că măgarul are doi prieteni: picioarele dinapoi. Și nu degeaba spun asta căci lovitura dată cu copitele din spate este teribilă, în munți, în caz de pericol ei formând de îndată un rotocol, având capetele adunate în centrul cercului, iar picioarele libere și pregătite să lovească de moarte chiar și un urs.

Nici măslinul nu se lasă mai prejos. Mulțumindu-se cu puțin și dăruind neprețuitul untdelemn, măslinul este invocat într-un sugestiv îndemn la smerenie : „Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine.” – Biblia, Epistola lui Pavel către Romani, 11 : 17

Și la musulmani măslinul e prețios: „Dumnezeu este lumina cerurilor și a pământului! Lumina sa este asemenea unei firide unde se află o lampă. Lampa se află într-o sticlă, iar sticla este asemenea unei stele strălucitoare. Ea este aprinsă de la un copac binecuvântat: măslinul care nu este nici de la Răsărit și nici de la Asfințit și al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l stingă. Lumină asupra luminii! Dumnezeu călăuzește către lumina sa pe cine voiește. ” – Coranul, Sura 24,35

Și dacă tot veni vorba despre verde, iar în cele ce urmează voi reda succint și raiul, în versiunea creștină, înțeleg să reproduc și Sura 4,13 din Coran: „Acestea sunt hotarele lui Dumnezeu: cel care dă ascultare lui Dumnezeu și trimisului său va fi lăsat să intre în Grădinile pe sub care curg râuri, unde va veșnici. Aceasta este izbânda cea mare!”, decorul atribuit paradisului fiind similar în ambele religii și inundat de o luxuriantă vegetație.

Pe țăranul român al copilăriei mele l-am auzit adesea vorbind cu vaca, în timpul mulsului (o alinta, o lăuda…) sau cu boul pus în jug (îndemânându-l să tragă și să nu se lase pe tânjală), iar oilor le zicea, la ceas de înserare, din trișcă. Și astăzi se discută, ca și cu un om mare, cu pisica, câinele, canarul ori chiar cu ficusul din hol. Poate nu pricep tot ce li se spune, dar înțeleg, cu siguranță, că omul li se adresează, iar după modulația vocii, însoțită de eventuale atingeri încărcate de tandrețe, de duioșie, intuiesc și bietele necuvântătoare despre ce este vorba în propoziție.

„În ziua aceea, așadar, dis-de-dimineață, dat fiind că sărbătorile trecuseră, Ianacos intră din nou în grajdul întunecos, unde măgărușul lui drag dormea și visa adânc. O duhoare de baligă și o căldură jilavă te izbeau încă de la ușă. Tot așa trebuie să fi fost și duhoarea lumii în primii ani ai zămislirii ei. Animalul îl simți și-și deschise ochii mari, catifelați, apoi întoarse capul și-l privi liniștit. Îl recunoscu: era Ianacos – așa-l striga toată lumea – tovarășul lui de drum și de suferință, care-i punea în fiecare zi samarul în spinare, îl plimba prin sate, pe urmă îl aducea înapoi acasă, aici, în grajdul ăsta mic, unde-i dădea să bea apă curată și să mănânce paie și grăunțe de ovăz. Îl recunoscu, mișcă din coadă și începu să ragă bucuros. Ianacos se apropie de el, îi mângâie crupa neagră, lucioasă, burta albă, moale ca puful, și gâtul cald, apoi își puse o mână într-una din urechile lui mari, ca niște pâlnii, cu auzul ascuțit, iar cu cealaltă i-apucă botul, i-l întoarse spre el și începu să-i vorbească: – Iusufachele meu (așa-l alinta în taină, când erau numai ei doi, ca să nu audă aga), dragul meu Iusufachi, sărbătorile s-au sfârșit. Hristos a înviat, am petrecut bine, n-ai de ce să te plângi. Ți-am adus iarbă proaspătă ca să ți se deschidă pofta de mâncare, iar de Paști ți-am făcut plocon un ghiordan din pietre albastre și ți l-am atârnat de gât, să nu te deochi, mititelule. Ți-am pus la gât și un cățel de usturoi, ca amuletă, pentru mai multă siguranță. Că tare ești frumos, dragul meu Iusufachi, iar oamenii au ochi răi și pizmași, mi te-ar fi deocheat. Și zău ce m-aș face fără tine! Nu se cade să uiți că am rămas numai noi amândoi, că eu n-am pe nimeni în afară de tine; copii nu m-am învrednicit să fac, femeia mi-a murit, fiindcă s-a lăcomit să mănânce prea mult năut, așa că numai tu mi-ai rămas, scumpul meu Iusufachi. Dar azi îți aduc o veste mare care o să te bucure. La anul, de Paștele care vine, o să înfățișăm în sat la noi patimile lui Hristos, despre care cred că ai mai auzit vorbindu-se. Și cum pentru treaba asta e nevoie și de un măgăruș, am cerut fruntașilor hatârul ca acela să fii tu, dragul meu Iusufachi. Așa că pe tine o să încalece Hristos ca să intre în Ierusalim. Îți dai tu seamă ce glorie mare te așteaptă.? Nu veți fi acolo decât voi, adică Isus, apostolii și tu, băiatul meu. Tu o să mergi în frunte, o să-l porți în spinare pe Dumnezeu și oamenii vor întinde pe jos ramuri de mirt și de dafin ca să calci pe ele, și harul dumnezeiesc o să pogoare asupra ta, luminându-ți spinarea, burta și părul, care-ți va străluci ca mătasea. Iar când o să mor, dacă Dumnezeu va catadicsi să primească în cer un calic ca mine, o să mă opresc la poarta raiului, o să sărut mâna păzitorului de-acolo și-o să-i spun: „Îți cer numai un hatâr, Petre. Lasă să intre în rai și măgărușul meu: sau intrăm împreună, sau altfel n-o să intru nici eu!” Și apostolul o să râdă, o să se bată cu palma pe șold și o să zică: „Hai, împlinească-se voia ta Ianacos, încalecă pe Iusufachi și intrați amândoi în rai: ai noroc că lui Dumnezeu îi sunt dragi măgărușii.” Și să vezi atunci ce bucurie o să fie pe tine, dragul meu Iusufachi! Și asta în vecii vecilor! În sfârșit o să te plimbi și tu fără coșuri încărcate, fără povară, fără samar, prin livezi prin care crește o lucernă mare, nepieritoare, ce o să-ți ajungă până la bot, ca să nu te ostenești, dragă Iusufachi, să-ți întinzi gâtul după ea. Și în fiecare dimineață o să ragi în cer și-o să scoli îngerii din somn; ei au să râdă și au să urce pe tine; au să fie ușori ca niște fulgi, și-o să te zbenguiești prin grădini, purtând în spinare îngerași albaștri, roșii, violeți… întocmai ca măgarul acela, pe care l-am văzut odată la târgul din Smirna, încărcat de trandafiri, crini și liliac, și răspândind un miros îmbătător! O să vină, o să vină ea ziua asta, Iusufachi dragă, nu te teme! Dar până atunci trebuie, băiatule, să muncim, ca să avem ce mânca. Așa că vino să-ți pun samarul, vino să te încarc cu cele două coșuri pline de mărfuri. (…) Suntem doar tovarăși și, pasămite, asociați. Tot ce câștigăm, o știi prea bine, împărțim pe din două în mod cinstit: mie grâul și ție paiele. (…) Hai, vino, să pornim la drum. Ți-aș mai spune: Fă-ți cruce!, dar tu nu ești creștin, tu ești măgar. ” – Hristos răstignit a doua oară, Nikos Kazantzakis