Anomalia de a fi afabil

În fiecare an ce mi-e dat să-l trăiesc, mă regăsesc în glasul și în privirea fiecărui copil ce mă colindă, dar dintre toți colindătorii ce mi-au trecut pragul în Ajunul acestui Crăciun mi-a rămas lipit de suflet un băiat de cinci-șase anișori care, după primirea darului, m-a întrebat dacă îi dau voie să mă îmbrățișeze. Dragul de el…, umbla și cu îmbrățișatul, nu doar cu colindatul, și mai-nainte de a-i răspunde afirmativ, mama lui, ce se afla la câțiva pași în spatele lui și care ținea de mână o fetiță și mai mititică, a încercat să-i scuze îndrăzneala: „Iertați-l… Îi un pic bolnav: e prietenos cu toată lumea”.

Nu știu ce a vrut să spună mama copilului și nici dacă băiatul și-a manifestat în această modalitate mulțumirea, pentru darul primit, ori afecțiunea de care este însetat, în cazul în care nu are tată. Nici nu mi s-a părut să aibă vreun retard mintal care să-l facă eventual vulnerabil cu o astfel de atitudine afectuoasă, ce presupune o atingere fizică și care e pe cale să devină deviantă, la cât de des e invocată prudența, reținerea și distanțarea socială necesară.

Depășind însă limitele și circumstanțele concrete ale acestei întâmplări, pe marginea căreia pot doar să-mi închipui, cât timp n-am la dispoziție alte detalii edificatoare, mi se pare totuși că, în prezent, într-un asemenea punct de cotitură s-a ajuns: de a fi etichetat un pic bolnav dacă ești prietenos cu toată lumea; dacă rostești „Vă rog!” sau „Cu drag!” ori „Cu plăcere!”, căci se poate interpreta…; dacă investești încredere, din prima, în cineva, caz în care se va zice despre tine că ești prost de bun sau numai bun de înșelat; dacă împarți zâmbete, mici complimente, urări de bine ori cuvinte de încurajare; dacă ai obiceiul de a dărui cunoscuților câte o îmbrățișare, ce se vrea parcă a deveni o raritate, o excepție de la regulă și, implicit, o anormalitate.

Se spun multe despre îmbrățișări: că ele pornesc din inimă și se întorc în inimă; că reprezintă o interacțiune esențială pentru atingerea echilibrului emoțional; că apropierea fizică pe care o presupune consolidează senzația de încredere și sentimentul de siguranță; că au valoare de raze de soare, ce alină și vindecă… Și pe toate le cred adevărate, iar când afirm asta am în vedere o simplă și sigură dovadă: copiii vin pe lume cu instinctul îmbrățișărilor și le dăruiesc, tuturor, cu toată dragostea. Și dacă e real că o îmbrățișare călduroasă ne prelungește viața cu o zi (Paolo Coelho), înseamnă că oricare dintre noi poate deveni nemuritor.

Și se mai întrevede parcă ceva: o înscriere pe linia lipsei de empatie, de minime maniere…, și care ne va conduce spre reprobabila conduită de ghișeu (sau de tejghea), cu emblematicele sale chipuri posace ce, fără cuvinte, ne spun: „Nu deranjați!” sau „Ce-ți mai trebuie și ție?!”, și care trimit, pe deasupra ochelarilor, căutături întunecate, indolente și chiar disprețuitoare, având convingerea că dacă oferă, cu calm și cu promptitudine, lămuriri ori o mână de ajutor, își pierd din importanță și sunt degradați, pe loc, de bină și de puterea de a decide dacă și cum…

Într-o astfel de lume înnegurată și nebună, la plăcintăria – de lângă cofetăria cu același nume – de pe Șincai (fostă Teilor) ne întâmpină două doamne binevoitoare, politicoase, prietenoase, sociabile, așa cum e definit cuvântul amabil în DEX (Dicționarul Explicativ al Limbii Române). Chiar dacă s-au ridicat din pat cu noaptea-n cap, pentru ca noi să avem coronițe calde înainte de șapte, sunt serviabile, cordiale și ce binecuvântare mare se revarsă asupra noastră când avem șansa de a întâlni, la primele ore ale dimineții, pe cineva care râde cu ochii și care ne urează : „O zi bună!”

Iar dacă, cu toții, ne-am purta la fel, pământul s-ar preschimba într-o Grădină a Maicii Domnului: bună, blândă, caldă, curată, luminoasă, liniștită…, în care fiecare om și-ar ocupa locul de floare ce surâde către soare. Da, știu, pentru adulți par utopii, căci am îngropat adânc în noi natura – și instinctele minunate – de copii.

De la o astfel de adunare de flori provine cuvântul florilegiu – termenul cu origini latine medievale având și înțelesul de selecție de lucruri remarcabile, nu doar de culegere antologică de fragmente literare.
O feerie de flori demnă de Duminica Floriilor

Un plai de rai pentru Flora, zeița florilor.

Nu întâmplător, în Olanda de odinioară, unitatea bănească erau FLORInii (sau guldenii), bogat fiind considerat doar cel care avea multe flori.

Și chiar dacă pare un gest desuet, vă îmbrățișez, din toată inima, cu brațele sufletului meu!