Se spune că romanticii au fost cei dintâi mari îndrăgostiți ai muntelui. Până la ei, cu excepția câtorva cutezători și vizionari aproape anonimi, nimeni nu s-a gândit la cunoașterea și cucerirea munților. Abia la îndemnul lui Jean-Jacques Rousseau: „să ne întoarcem la natură”, romanticii au pornit cu entuziasm spre munți, i-au descoperit și îndrăgit, deschizând un drum nou, nebătut spre ținuturile pline de poezie și de neprevăzut.
Și cum suntem la început de ianuarie, am decis să duc mai departe tradiția de a publica fotografiile primite ocazional de la prieteni pe parcursul anului recent încheiat, din dorința sinceră de a proba că spectacolul oferit, generos și gratuit, de către mama-natură este uimitor și de neegalat, indiferent că se desfășoară în grădina sau pe dealul din spatele casei, în parcul central, într-o poieniță pierdută-n pădure, pe malul mării ori deasupra norilor, pe culmile alpine. Doar ochi să avem, pentru a putea contempla în voie, urechi de ascultat, inimă de înțeles, suflet de simțit…, și nu carecumva să căpătăm năravul de a ne spune repetat până ajungem să credem: „N-avem timp de pierdut pe prostii!”, de parcă am fost hărăziți să înfăptuim numai lucruri capitale, de căpătâi, ce nu suportă amânare și care nu permit, nici măcar pentru o clipă creață, punerea pe pauză a vâltorii numită viață.
Mă rezum să spun doar atât – cred că e destul – și voi trece, de grabă, la treabă, lăsând imaginile să vorbească de la sine și, desigur, cu mult mai bine.
NICU LUP
CAMELIA NĂȘCUȚIU
ROBERT RUBL
IULIA BRICI
ANDREI REDL
CRIN TRIANDAFIL THEODORESCU
DANIEL LILIAC ZAJONTZ – Chief Engineer Oceanwide Expeditions Civil Maritime sau altfel spus: un părtaș – meseriaș – de munte, de loc din municipiul Făgăraș și care are șansa de a călători pe toate meridianele lumii. În cazul lui am dat câteva detalii suplimentare pentru a înlătura orice urmă de îndoială cu privire la sursa acestor fotografii.
Și cum la aceste grăitoare fotografii (fantastice de-a dreptul) cred că se pretează câteva fragmente din prima capodoperă literară în care muntele este prezentat în toată măreția și frumusețea sa: „La nouvelle Heloise”, publicată în anul 1761, vă las călăuziți de penița autorului, filozoful iluminist Jean-Jacques Rousseau.
„Voiam să visez, însă eram mereu distras de câte un spectacol neașteptat. Când niște stânci uriașe atârnau deasupra mea ca niște ruine. Când niște cascade înalte și zgomotoase mă inundau cu ceața lor densă. Când un torent nesecat deschidea lângă mine o genune a cărei adâncime ochii mei nici nu îndrăzneau s-o exploreze. Uneori mă pierdeam în întunericul unei păduri dese. Alteori, ieșind dintr-o prăpastie, o pajiște frumoasă îmi bucura dintr-o dată privirile. (…) Naturii îi plăcea parcă să se opună ei înseși, într-atât o găseai de diferită în același loc sub diverse aspecte. La răsărit florile primăverii, la miazăzi, fructele toamnei, la miazănoapte, ghețurile iernii: ea aduna toate anotimpurile în aceeași clipă, toate climatele în același loc, terenurile opuse pe același sol, formând o armonie, necunoscută în alte părți… Adaugă la acestea iluzia optică, piscurile masivelor luminate diferit, clarobscurul soarelui și al umbrelor, toate nuanțele de lumină care rezultau dimineața și seara; vei avea o idee despre scenele continue care îmi atrăgeau mereu admirația, părând să mi se ofere într-un adevărat teatru; căci perspectiva munților fiind verticală, ea impresionează ochii simultan și mult mai puternic decât cea a câmpiilor, care se vede doar oblic, în fugă, iar fiecare obiect ți le ascunde pe celelalte. (…) După ce m-am plimbat în nori, am ajuns la un loc mai senin, de unde se văd toamna tunetul și furtuna formându-se dedesubt. (…) Acolo am descâlcit în mod apreciabil în puritatea aerului unde mă aflam adevărata cauză a schimbării dispoziției mele și a revenirii păcii interioare, pe care am pierdut-o de atâta vreme. Într-adevăr, este o impresie generală pe care o încearcă toți oamenii, deși nu toți o observă, că în munții înalți, unde aerul este pur și pătrunzător, simți mai multă sprinteneală în trup, mai multă seninătate în minte, plăcerile sunt mai puțin înflăcărate, pasiunile, mai moderate. Meditațiile capătă nu știu ce caracteristică măreață și sublimă, direct proporțională cu obiectele care ne impresionează, nu știu ce voluptate liniștită care nu are nimic incisiv și senzual. Se pare că înălțându-se deasupra lăcașului oamenilor lăsăm acolo toate simțămintele josnice și terestre și, pe măsură ce ne apropiem de regiunile eterate, sufletul se molipsește de puritatea lor inalterabilă. Acolo ești grav, dar fără melancolie, liniștit, dar fără apatie, mulțumit că exiști și că gândești: toate dorințele puternice se estompează; ele își pierd ascuțimea care le făcea dureroase și nu lasă în adâncul inimii decât o emoție ușoară și dulce și astfel un climat fericit pune pasiunile în slujba fericirii omului, când ele în alte condiții îl chinuie. Mă îndoiesc că vreo agitație violentă, vreo tulburare nervoasă ar putea rezista la o asemenea ședere prelungită și sunt mirată că băile în aerul vindecător și binefăcător al munților nu sunt unul dintre marile remedii ale medicinei și ale moralei. (…) Închipuie-ți impresiile adunate din tot ce ți-am descris și vei avea o idee despre starea încântătoare în care mă aflu. Imaginează-ți varietatea, măreția, frumusețea miilor de spectacole uimitoare; plăcerea de a vedea în jurul tău numai obiecte noi, păsări ciudate, plante bizare și necunoscute, de a observa într-o oarecare măsură o altă natură și de a te afla într-o lume nouă. Toate acestea oferă ochilor un amestec inexprimabil al cărui farmec sporește și mai mult datorită purității aerului care face culorile și mai vii, contururile și mai pronunțate, apropiind toate punctele de vedere; distanțele par mai mici ca la câmpie, unde densitatea aerului acoperă pământul ca un văl, orizontul oferă privirii mai multe obiecte decât pare că ar putea conține: în fine, spectacolul are nu știu ce magic, supranatural care vrăjește mintea și simțurile; uiți totul, te uiți pe tine, nu mai știi unde ești. (…) Nici arta și nici mâna omului nu își arată nicăieri preocupările îngrijorătoare; pretutindeni nu se văd decât grijile duioase ale mamei comune. Acolo, draga mea, nu ești decât sub auspiciile ei și nu poți asculta decât de legile ei.” – Julie (sau Noua Eloiză), Jean-Jacques Rousseau
Și, vă rog, să-l credeți pe cuvânt, căci eu am rămas fără cuvinte!