În conflictul fără de sfârșit, dintre generații, nu o dată i-am auzit pe cei vârstnici rostind: „Pe vremea noastră…, dar asta e, ne ducem înainte, că-nainte a fost mai bine”, unul dintre reproșurile formulate, adesea, la adresa tinerilor fiind legat de dorința acestora de a fi fericiți astăzi (și nu, de pildă, după ce termină de plătit o casă cumpărată pe credit bancar ipotecar de returnat în treizeci de ani), de a fi permanent conectați la prezent și de a-l stoarce, până la ultima picătură, de tot ce înseamnă senzații, emoții, experiențe…, urmând poate și sfatul dat de Sf. Apostol Matei: „Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși”(6 : 34).
Acuzația adusă nu are însă o temelie temeinică. Și nici nu e pentru întâia dată vânturată, pentru că așa cum subliniază Eclesiastul: „ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare, iar dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune așa, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră”. Și când am redat acest pasaj m-am gândit, în primul rând, la poetul latin Horațiu care, atunci când a înserat în Odele sale: „Chiar și în timp ce vorbim, timpul este viclean și s-a scurs; trăiește clipa și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”, nu a intuit că expresia „Carpe Diem” (Trăiește clipa!”) va deveni, treptat, un deziderat, la care se va referi și Buddha („Fii unde ești; altfel îți va lipsi viața”), precum și o suită impresionantă de filosofi și scriitori. Cu toții, într-un fel sau altul, l-au îndemnat pe om să învețe din rămășițele zilei de ieri (fără a mai întoarce apoi capul), să trăiască plenar și temerar, ancorat în realitatea certă a lui ASTĂZI și să fie încrezător, în mod rezonabil, în viitor, dar să nu se încreadă deplin și exclusiv în el, fiindcă ziua de mâine nu a fost promisă nimănui și nu are nici un rost ca omul să-și propună: „De mâine…” ori să nădăjduiască „Poate mâine…”, în loc să decreteze: Aici și Acum.
Pe de altă parte, dacă pornim pe calea cugetării de la premisa fundamentală a existenței umane, așa cum succint a fost expusă de Sf. Apostol Petru : „Orice făptură e ca iarba, și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos” (1 : 24), pare ceva firesc ca omul, măcar câteodată, să-și pună, ca și Eclesiastul, Marea Întrebare: „Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare ?” (1 : 2). Și fără a încerca să facem apologia societății de consum, oricât ne-am perpeli mintea și ne-am învârti în jurul cozii stufoase a sensului vieții, tot pe marginea concluziei, simplă și de bun-simț, extrasă de Eclesiast poposim: „Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea, și să-și veselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui” (2 : 24), deducție ce este dinadins reluată repetat de-a lungul lucrării, din dorința de a o întări și evidenția: „ …nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui; aceasta este partea lui” (3 : 22); „… este bine și frumos ca omul să mănânce și să bea și să trăiască bine în mijlocul muncii lui...” (5 : 18); „… nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să se veselească; iată ce trebuie să-l însoțească în mijlocul muncii lui, în zilele vieții pe care i le dă Dumnezeu sub soare” (8 : 15). Iar dacă lucrul acesta, cumpătat îl face omul, adecvată (și adevărată) este și constatarea Eclesiastului: „mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă și goană după vânt” (4 : 6), și recomandarea acestuia: „du-te, dar, de mănâncă-ți pâinea cu bucurie, și bea-ți cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum” (9 : 7). Contrar însă aparențelor, nu îmbuibarea e propovăduită de aceste precepte, ci prețuirea clipei, și preschimbarea ei în ceva minunat, și trăirea intensă, fără teamă și fără ca omul să se simtă vinovat de starea de bunăstare materială ori de preaplin sufletesc în care are șansa de a se cufunda.
Visând veșnicii și călcând, în vremelnicie, pe culmea dintre ce a fost și ce ar putea urma, omul e stăpân doar pe clipă, în timp ce nemulțumirea îi țipă-n ureche, ca din gură de șarpe, că e prea puțin, în timp ce bucuria de a trăi îi șoptește că e destul dacă o rostogolește prin praf de stele, o împodobește cu fundițe și o prinde în pomul cel frumos al vieții. Oricum, e anapoda pentru traiul unui om să caute sclipiri în cenușa rămasă din trecutul ce s-a terminat, tot așa cum de vădit pe dos este și să-și închipuie următoarea rație sau destinație (negarantată), în loc să se bucure de fiecare moment al călătoriei, de locul în care a ajuns și de compania pe care o are, să trăiască cu plăcere, cu pasiune, după bunul plac, îndestulându-se, acum, cu bine și cu frumos, fără a amâna și fără a lăsa pe altădată fructificarea ocaziilor și oportunităților.
Dacă ne ridicăm, doar pentru o clipă, deasupra lumii ne reamintim că omul habar n-are când i se va da ora de stingere – curmând brusc pe cele de strângere – și, prin întuneric, o va lua cătinel spre lumină, cu merindarul alb sub braț, singurele bunătăți îngăduite fiind clipele ce au atins, cu aripile sufletului, o limită de sus, un punct culminant, o intensitate maximă, asemeni cuceririi unui vârf de munte, extazului ce izvorăște din absoluta armonie, apogeului iubirii și a uitării de sine, paroxismului păcii lăuntrice, fericirii supreme extrasă din minunatele lucruri mărunte…
Ca atare, este, dincolo de orice îndoială, că unitatea de măsură a vieții nu sunt anii sau banii, ci clipele în care omul a degustat din infinit, din eternitate.
