Duminica Tuturor Florilor

În Duminica Floriilor, cum altfel, decât despre flori.

Căci ele vestesc intrarea în lume a învierii.

Și tot ele, așezate-n vază, pe masă; purtate, cu drag, pe braț; puse ștrengărește-n păr…, ne-au fost (și ne sunt), la bine și la rău, alături mereu.

Dar Doamne, ce tărâm bogat au reușit țăranii români să facă din Grădina Maicii Domnului ! Floarea de colț au prețuit-o, cu sfințenie, ca pe „Floarea Doamnei Noastre”, caprifoiul l-au alintat „Mâna Maicii Domnului”, cerceii doamnei, în fapt, tot pe la sat, reprezenta „Inima Maicii Domnului”, floarea de ceară purta porecla de „Lacrima Maicii Domnului”. Și volbura albă, sau rochița rândunicii cum i se mai zice, i-au dăruit-o tot EI : „Cămașa Maicii Domnului”, și strașnicul (o biată feriguță) la fel : „Brâul Maicii Domnului”, tot ei fiindu-i oferită și o orhidee sălbatică: „Papucii Maicii Domnului”, iar închinată numai EI a fost și roinița: „Poala Sântei Mării”, și crețișoara: Umbrarul Doamnei Maria. Și înșiruirea poate continua fiindcă, tot în limbajul popular, la buruiana de bubă neagră i s-a spus „Părul Maicii Domnului”, pelinița a fost asemănată cu „Mătura Maicii Precesta”; în armurar, aceiași vrednici țărani – cu capul plecat în țărână (de aici și numele), dar cu imaginația înălțată până-n ceruri – au văzut „Spinul Sfintei Marii”, în timp ce pe calomfir (sau calapărul) l-au botezat „Izma Maicii Domnului”.

Și Grădina Raiului (coborâtă pe pământ) au cultivat-o cu mușcată (Floarea Raiului), cu pelin (Lemnul Domnului), cu verigel sau floarea untului (Săgeata lui Dumnezeu), cu brumărea (Scaunul Domnului), cu râșcov (Pita lui Domnul Hristos)…

Iar în Grădina Sfintelor Paști au pus, de asemenea, de toate: teișorului i-au zis „Floarea Crucii” sau „Crucea pâinii” (fiindcă, în vremurile de demult, nu era pită, cum spuneau ei, care să nu primească binecuvântarea, înainte de împărțire, cu semnul crucii făcut de mâna aspră a mamei), iar păsuța au chemat-o sub numele de „Pâinea Paștelui”. Tot aici au pus și crucea voinicului sau, altfel spus, iarba fiarelor, spunându-i simplu „Floarea Paștilor” – lucru explicabil, căci învierea e cheia veșniciei și e rezervată exclusiv voinicilor încărcați de tării, de virtuți alese. Dar și la banala sunătoare i-au dat o aură pascală: „Iarba Crucii”, fiindcă din același pământ mărinimos răsare și „Spinul lui Hristos” , ce poartă și în latină același înțeles: Palarius Spina-Christi.