E vară! Vreme faină de vacanță! Și numai bună de lăsat jos din povară și pentru luat un pic de distanță…, ieșind din starea de a fi asaltat, de a fi copleșit. Deunăzi, coboram cu liftul hotelului în care eram cazați, când la un etaj inferior s-a deschis ușa pentru a mai prelua o familie, iar când noi dădeam să ne înghesuim într-un colț pentru a le face loc și lor, bărbatul – zâmbitor, relaxat, amabil – a zis: „Nu, stați liniștiți, așteptăm să revină, doar suntem în concediu. Nu ne grăbim nicăieri.” Și ce mare adevăr grăia acest om.
În natură, marmota, ariciul, sconcsul, ursul, broasca de lemn, bondarul…, recurg la hibernare, la starea aceea specială, de inactivitate, de încetinire a metabolismului, de respirație lentă, în timp ce melcii optează pentru acest răstimp de viață și în perioadele toride, sigilându-și, cu mucus, cochilia, de această „punere pe pauza mare” făcând uz și crocodilii, ei ascunzându-se, timp de 2-3 luni, în timpul căldurilor extreme, sub un strat gros de pietriș. Numai noi, „nemuritorii” veșnic nemulțumiți, uităm să ne folosim de estivație, de această toropeală estivală, de necesara existență latentă pe o durată determinată.
Și nu e cine știe ce mare filosofie, fiind suficient să ridicăm piciorul de pe accelerație, să închidem condicuța cu lucrurile de făcut și să ne facem timp pentru noi, chiar dacă asta înseamnă a nu face nimic, ori a face ce ne este mai drag și numai când, cât și cum avem chef, savurând, în schimb, o sumedenie de mici plăceri ale vieții. Degustând, de pildă, dintr-o zi de lectură, la păturică, întinsă pe iarba umbrită de copacul din curtea casei, căci vacanța o putem petrece și acasă, dacă ne propunem să ne relaxăm, să evadăm în visare. Și o atare conduită nu e timp pierdut, nu e timp prost întrebuințat, atâta vreme cât numai când ne hrănim cu liniște, putem dobândi calm, echilibru, armonie, veselie…
Da, și veselie, Nicolae Iorga afirmând că „veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalță din suflete veștede” și, îmi permit să adaug, nici din cuibul minților îmbâcsite și ostenite de griji și de grabă.
Și cum, întâmplător, mi-a căzut în mâini o carte care te face musai să zâmbești în momentele de călătorie ori de destindere, intitulată „Dacă umor nu e, nimic nu e”, vol. XVIII, Gluma în instanță – o culegere aparținând lui Ion Pecie și publicată în anul 2020, sub egida Enciclopediei Umorului de Buzunar (pe care o recomand cu căldură fiindcă vorba cuiva: „unii au umor, nu glumă”), înțeleg să așez alăturat câteva vorbe de duh preluate din acest volum (convins fiind că „umorul este agerimea sufletului” – Dostoievski), însoțite, cum altfel, de câteva priveliști marine estivale:
„Un avocat reușește să-și scoată clientul basma curată, dintr-o afacere destul de murdară. / – Domnule avocat ! Cum să vă mulțumesc ? / – Dragul meu, de când oamenii au inventat banul, asta nu mai e o problemă.”
„ – Ce proces ai pe-aici, bădie ? / – Ia, o contravenție. Mi-au dat 1.000 de lei amendă. / – Și vrei să câștigi procesul ? / – Vreau, cum să nu vreau. / – Uite, dacă mă angajezi pe mine, te apăr și-mi dai 500 de lei onorariu, îți reduc amenda la jumătate.”
„Unul trecea pe lângă o piatră funerară pe care scria: „Aici se odihnește un avocat, un om cu un suflet bun, un om onorabil.” / – Doamne sfinte!, își face cruce tipul. Ăștia au băgat trei oameni în același mormânt!”
„Un cunoscut avocat de pe vremuri cerea onorarii mari. Un client, căruia îi pledase multe procese și care, după fiecare proces, îi servea un onorariu prea mic pentru pretențiile lui, îl copleșea cu mulțumiri: „Mii de mulțumiri maestre! Mii de mulțumiri!” / Dar într-o zi, după ce îi câștigase un proces, i-a luat-o înainte: „De acum încolo, să știi că prefer mai multe mii și mai puține mulțumiri.”
„ – Domnule avocat, în procesul meu sunteți sigur că veți câștiga ? / – Sunt foarte sigur! Eu sunt întotdeauna în câștig de cauză, doar d-aia v-am cerut onorariul dinainte.”
„La barou: – Pentru o singură întrebare îmi cereți să vă plătesc onorariul ? / – Nu, numai pentru răspuns!”
„Un om cunoscut în justiție ridică mâna pentru a cere cuvântul. / – Am o declarație de făcut, explică el. / – Bine, zise judecătorul. Dar nu te obosi să spui decât adevărul. Avocatul tău este plătit să spună restul.”
„ – E adevărat că l-ai făcut pe reclamant „imbecil și măgar”? / – Domnule judecător, sincer să fiu, nu-mi mai amintesc. Dar dacă-l privesc bine, cred că-i foarte probabil să-i fi zis așa.”
„Judecătorul către o martoră: Câți ani aveți? Nu uitați că ați jurat să spuneți adevărul. / – Douăzeci și unu și câteva luni. / Câte luni? / O sută zece.”
„ – Cum ați îndrăznit să vă bateți soția?, întrebă retoric judecătorul. Ați uitat că numai noi avem dreptul să pedepsim? / – Păi, n-am nimic împotrivă să o bateți și dumneavoastră.”
„ – Nu sunt vinovat domnule judecător!, spune inculpatul. / – Asta spun toți, zice judecătorul. / – Păi, dacă spun toți, înseamnă că este adevărat.”
„– Vrei să divorțezi pentru că soțul tău a ridicat mâna la tine? / – Nu, domnule judecător. Pentru că a lăsat-o în jos prea tare.”
„La Tribunal: – Ei bine, dacă totuși ați găsit verigheta, de ce nu ați predat-o poliției? / – Pentru că avea gravat în interior: „A ta, pentru totdeauna.”
„– Inculpat, trebuie să-ți spun că m-am plictisit să te văd adus mereu în fața mea! / – Ce să-i faci? Riscurile meseriei, domnule judecător. Credeți că mie îmi face plăcere?”
„ – Inculpat, de ce ai jefuit banca? / – Onorată instanță, ea a început prima…!”
„ – Inculpat, ce puteți să mai adăugați în apărarea dumneavoastră? / – Aproape nimic, domnule judecător! Ce-am mai vrut eu să spun a spus avocatul și… ce nu am vrut să spun a zis procurorul.”
„ – Inculpat, prin sentința de astăzi ești achitat! / – Adică, cum vine asta, să iertați, domnule judecător? / – Adică acuzația de furt, de care ai fost învinuit, nu a putut fi dovedită, așa că ești liber. / – Vai, cât mă bucur!… Dar banii… banii pot să-i păstrez, domnule judecător?”
Și revin cu refrenul, la final: fiecare clipă de trai tihnit, de reverie – chiar dacă, după alții, aduce a trândăvie – devine o picătură pură de eternitate.
