Judecătorului, i se cere cuvântul. Ca atare, din perspectivă pur procedurală, el dă cuvântul, curmă – sau limitează în timp – cuvântul ori acordă ultimul cuvânt, înainte de căderea legii, de rostirea dreptului. Totodată, prins permanent – între părțile litigante și la mijlocul chestiunilor viu disputate – într-un schimb de cuvinte, cântărește fiecare cuvânt, fără a crede, vreodată, pe cuvânt. Asta pentru că în sala de judecată, fiecare împricinat are un anume cuvânt de spus și căută să învedereze și să probeze o (în)călcare de cuvânt, o nesocotire a făgăduielii date, frumos exprimate de cerința: cuvântul dat nu se ia înapoi indiferent de preț (proverb islandez), dar pe care o impută invariabil celuilalt, motiv pentru care nu contează faptul că împricinații invocă cuvântul mare, de onoare, ori vreun cuvânt sfânt, de legământ. Și tot în cuvinte potrivite pune și dreptatea împărțită. Dar numai cei care lucrează-n cuvinte, mai mult sau mai puțin meșteșugite, știu cât de greu se ajunge la știința și putința de a convinge în doar câteva cuvinte, cumpănit cioplite.
Un proverb evreiesc subliniază că înțeleptul aude un singur cuvânt și înțelege două sau mai multe. Nu contest această destoinicie de a străpunge dincolo de cuvinte, dar a nu se uita că la fel fac și bârfitorii. Gândacii de gunoi, cum i-am poreclit, și care răstălmăcesc și înfloresc nepermis adevăratul sens al unui cuvânt rostit cu bună-credință, conferindu-i o conotație de natură să intrige, să instige…, căci nu o dată, unul și același cuvânt, poate fi declamat ca bun, și sigur unge, ori catalogat, cu viclenie, ca rău (sau de rău augur) și de îndată împunge, cum statuează o veche zicală românească. Și revenind la capacitatea de a sintetiza conținutul, țin să reamintesc expresiile folosite de scriitorul Ion Agârbiceanu : „i-a fost de ajuns o jumate de cuvânt” sau „i-am spus o vorbă, una cât o sută” ori „numai o minută, domn șef…, din trei vorbe un om chibzuit ca dumneata are să priceapă”. Și pe deasupra mai are bietul om de luat aminte și la preceptul „vorba multă, sărăcia omului”, căci cel care vorbește mult și gândește puțin n-are cum s-ajungă bine, câtă vreme cuvântul oprit între buze rămâne la statutul de sclav, dar cuvântul regretabil – ori fără rost – odată pronunțat devine stăpânul glăsuitorului.
Și, după cum e îndeobște cunoscut, nu comportă importanță doar cuvintele folosite, ci și dicția care atenționează audiența; și tonalitatea ce subliniază pasajul ideatic principal; și pauzele, la răstimpul optim, așezate, pentru a încărca discursul de solemnitate; și mimica gravă, și gestica sugestivă ce însoțesc cuvintele pe calea comunicării, așa cum abil a surprins Martha Bibescu, în „Imagini de album, evocări, impresii, portrete” (Editura Curtea Veche – 2021), personalitatea regelui Carol I : „Și în vorbă respecta aceeași economie. Își păstra cuvintele cu o artă pe care n-am întâlnit-o de atunci la nici un suveran. Când era înconjurat de curte, își pronunța vorbele cu o voce înaltă și metalică, sacadat, o voce făcută să fie auzită nu numai de persoana căreia i se adresa, ci de toată asistența. Cuvintele lui, primite întotdeauna cu o liniște respectuoasă, erau de o banalitate extremă, dar pronunțate cu atâta putere și gravitate, cu o convingere atât de adâncă, încât păreau fiecăruia dintre cei care îl ascultau, un cadou de preț, de o mare însemnătate”. Cu o singură mențiune: în privința Domniei Sale era vorba, fără putință de tăgadă, de o manifestare naturală, nativ-aristocratică, și nu una artificială, dobândită printr-o îndelungată exersare în fața oglinzii și respectând tipare din cărțile de dezvoltare personală, ce aprofundează segmentul de persuasiune și manipulare publică.
Oricum, nu cred că a existat cineva, de-a lungul istoriei, care să fi evidențiat mai corect (și mai complet) puterea cuvântului decât Sf. Ioan, tocmai la izvorul evangheliei sale: „Întru-nceput era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Viață era El și viața era lumina oamenilor” – Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară, 2001. Nu le-am considerat nicicând vorbe goale, lipsite de miez, dar recunosc că, o bună bucată de vreme, am asociat aceste vorbe de duh cu Genesa (Facerea) descrisă de Biblie la debut și nu deslușeam, întrutotul, înțelesul, abia mai târziu realizând că ele se referă strict la Noul Testament, la pildele călăuzitoare împlântate pe drumul devenirii și mântuirii umane de către Iisus Hristos. Ingenioasă e însă și schimbarea de sens – de fapt, inversarea valorică – săvârșită de Goethe în Faust: „La început a fost cuvântul… Cuvântul ? Nu pot să-l prețuiesc așa de mult. (…) M-ajută duhul și-mi dă sfat: la început voi pune fapta ”, de aici poate și proverbul englez: „faptele vorbesc mai tare decât cuvintele”.
Și revenind la întâietatea cuvântului, trebuie subliniat că la orișicare început de ură stă câte o vorbă cu tăiș ascuțit, de pumnal sfâșietor de suflet, așa cum, adesea, războaiele răbufnesc din doar câteva cuvinte necugetate, pliate pe orgolii exagerate. Ce să mai zic de cuvintele care sunt incriminate ca infracțiuni, rostirea lor reprobabilă fiind de condamnat drept calomnie, amenințare, mărturie mincinoasă, înșelăciune, purtare abuzivă, trafic de influență, fals în declarații, ultraj, șantaj…, ori de împrejurarea că și în câmpul penal al fărădelegilor ce pot fi săvârșite numai prin fapte avem atașat ceva legat de vorbe: îndemnul prin cuvinte al instigării, al determinării celuilalt de a face o nefăcută. Pe de altă parte, tot într-o „samă de cuvinte” se exprimă și speranța – esența supraviețuirii, și dezideratele de dreptate și libertate, și sublimul simplității, și altitudinea armoniei, și infinitul iubirii…, fiindcă sunt cuvinte care lovesc și cuvinte care lecuiesc, cuvinte care te înalță și cuvinte care te coboară, lista putând la nesfârșit continua.
Și dacă tot se spune că omul cu carte are patru ochi și că adevărul e închis între coperțile cărților, singurele care permit chiar și realizarea unei examinări comparative între realitate și promisiunile deșarte, țin să aplaud, la scenă deschisă, locașurile de cult ce tind să devină și lăcașuri de cultură, în această categorie înscriindu-se, de curând, și Parohia Ortodoxă Subcetate – Bistrița, spațiul de la demisol, unde inițial s-au ținut slujbele religioase, fiind în prezent tapetat cu mii de cărți, ce pot fi împrumutate, și unde, periodic, au loc expoziții de icoane, conferințe, lansări de carte…
Iar după atâtea cuvinte, despre cuvinte, consider că se cuvine și un răstimp de tăcere, într-o RUGĂ de butuRUGĂ.