O denumire de alint dată adesea, cu inocență, de copii, dar care are un tâlc implicit (inima măcinând necontenit), bătrânii satelor obișnuind să-i zică animă și făcând-o sălaș al simțirilor, al suferințelor…
Că inima înflorește în iubire – cunoscând infinitul – și că iubirea e singura cheie a inimii, ne șoptesc și versurile ce strălucesc de îndată ce gândul cade pe corzile inimii: : „Există iubirea care nu va dispărea, / Ești aici, nu mai mi-e frică de nimic, / Și știu că inima mea va continua să bată, / Vom sta așa pentru totdeauna, / Ești ferit (salvat) în inima mea, / Și inima mea va continua să bată” – My heart will go an (Filmul Titanic)
Și chiar dacă încheierea nu va fi una tocmai însorită, o să reiau o idee pe care am pus-o pe tapet și cu alt prilej, dar pe care țin, încă o dată, să o subliniez : multele care de iubire ce încap în inimile tinerelor mame și care sunt în stare de orice sacrificiu și capabile să lupte ca niște leoaice, numai cu unghiile și cu dinții, pentru a-și vedea puii mari. De neînțeles pentru mine este ceea ce se-ntâmplă în inimile lor după împlinirea momentului de maturitate. Slăbește oare (sau chiar secătuiește) sentimentul matern? Nu prea cred. Au obosit după atâta trudă, după atâtea griji ori și-au pierdut curajul de a lupta pe măsură ce s-au apropiat de moarte ? Puțin probabil. Își consolează conștiința cu gândul : „Nu mai e treaba mea, de acum încolo trebuie să se descurce singur”? Nici această ipoteză nu se probează. Și atunci mă întreb de ce, chiar dacă nu mai au nimic de pierdut, mamele permit trimiterea fiilor pe front, spre a sfârși sfârtecați de obuze. Înțeleg, întrucâtva, că soțiile nu se pot opune războiului fiindcă au prunci de crescut și gospodării de ținut, că bărbații riscă pedeapsa cu moartea dată de legea marțială în caz de nesupunere la mobilizarea militară (ei preferând să-și înece amarul în alcool, în loc să spună cu toții NU), dar nu pricep de ce mamele combatanților nu-și dau întâlnire pe linia frontului, a maidanului cu „de-a-mpușcatea”. Cine s-ar mai încumeta să tragă cu pușca când și-ar vedea mamele înaintând cu nuiaua-n mână, în cizme de gumă, cu șorțul prins la brâu și aranjându-și broboada sub bărbie, pentru a împrăștia odraslele adunate pe câmpul de joacă prostească (bărbătească) și a stăvili astfel curgerea de sânge nevinovat. Știu că le cer mult prea mult (o grea povară pun pe inima lor) și că poate, pe nedrept, le învinovățesc de indiferență, dar cred cu toată tăria că numai un protest masiv, generalizat al mamelor din țările aflate în război poate pune capăt unui măcel fără sens, rugăciunile, mătăniile, lacrimile, batistele albe fluturând în mâini echivalând cu o resemnare nefirească în fața morții fiilor.