INImoara

O denumire de alint dată adesea, cu inocență, de copii, dar care are un tâlc implicit (inima măcinând necontenit), bătrânii satelor obișnuind să-i zică animă și făcând-o sălaș al simțirilor, al suferințelor…

Că inima înflorește în iubire – cunoscând infinitul – și că iubirea e singura cheie a inimii, ne șoptesc și versurile ce strălucesc de îndată ce gândul cade pe corzile inimii: : „Există iubirea care nu va dispărea, / Ești aici, nu mai mi-e frică de nimic, / Și știu că inima mea va continua să bată, / Vom sta așa pentru totdeauna, / Ești ferit (salvat) în inima mea, / Și inima mea va continua să bată” – My heart will go an (Filmul Titanic)

„Cuvintele ajung la inimă, când pornesc din inimă” – Rabindranath Tagore.
Înțelepciunea populară e însă împărțită, romanticii subliniind că „de la inimă la inimă, există drumul iubirii” (proverb armenesc), că „inima care iubește este întotdeauna tânără” (proverb grecesc) și în același sens că „inima îndrăgostită de frumusețe nu îmbătrânește niciodată” (proverb turcesc), în timp ce alții, mai raționali, au evidențiat că „inima este ca un copil : tot ce vede dorește” (proverb turcesc) și că „ochii văd, inima cere, dar e rău când n-ai putere” (proverb românesc). Și tot noi, românii, am învelit inima într-o crustă de vinovăție : „Rabdă inimă și taci, că tu toate mi le faci” sau altfel spus „Rabdă inimă și taci, ce-ai făcut să nu mai faci”, meritând consemnat și un sfat : „Oameni buni, nu luați (nu puneți) totul la inimă… inima nu-i magazie” (proverb evreiesc).
Se spune că are o inimă de aur, de om bun. Nu cred să fie binecuvântare mai mare ca o inimă curată, ușoară, împăcată, iubitoare, care uită și iartă… Buddha a afirmat : „Calea nu este în ceruri. Calea este în inimă”, iar Dalai Lama a completat : „Propria noastră inimă este templul nostru”.
O inimă de gheață. Ce blestem cumplit îndură inima care nu poate să iubească în condițiile în care numai „o inimă iubitoare reprezintă adevărata înțelepciune” (Charles Dickens), iar „Cel care nu are Crăciunul în inima sa nu-l va găsi niciodată sub un brad” (Roy l Smith).

Există și expresia „inimă albastră”, cu înțelesul de inimă melancolică, întristată. Și câte cute poate inima să ducă ?!
Cine are inima de piatră (încuiată, mărginită), nici la bătrânețe („căruntețe”) nu va conștientiza că „tot ceea ce caută un om este în inima sa” (Cesare Pavese).
O încercare poetică personală, petrecută cu mult timp în urmă : „Sunt singur, / Singur, cu inima mea, / Captivă și credincioasă. / Eu nu o cunosc, / Ea nu-mi știe chipul, / Și totuși, alături suntem, / De-o viață. / Eu tac, ea bate, / Neobosită și fără greșeală, / Ca valurile unei iubiri, / Ce lovesc ritmic / Țărmurile rațiunii”.
„Inima are taine pe care rațiunea nu le poate pătrunde” (Guy de Maupassant), fiindcă „Numai cu inima poți vedea cu adevărat ceea ce este invizibil pentru ochi” (Antoine de Saint-Exupery). Și mai e ceva destul de evident : inima nu are o logică clară, nu lucrează cu raționamente rigide, dar are mult bun-simț și nu-i pasă, nicidecum, de dreptate, de echitate…

Și chiar dacă încheierea nu va fi una tocmai însorită, o să reiau o idee pe care am pus-o pe tapet și cu alt prilej, dar pe care țin, încă o dată, să o subliniez : multele care de iubire ce încap în inimile tinerelor mame și care sunt în stare de orice sacrificiu și capabile să lupte ca niște leoaice, numai cu unghiile și cu dinții, pentru a-și vedea puii mari. De neînțeles pentru mine este ceea ce se-ntâmplă în inimile lor după împlinirea momentului de maturitate. Slăbește oare (sau chiar secătuiește) sentimentul matern? Nu prea cred. Au obosit după atâta trudă, după atâtea griji ori și-au pierdut curajul de a lupta pe măsură ce s-au apropiat de moarte ? Puțin probabil. Își consolează conștiința cu gândul : „Nu mai e treaba mea, de acum încolo trebuie să se descurce singur”? Nici această ipoteză nu se probează. Și atunci mă întreb de ce, chiar dacă nu mai au nimic de pierdut, mamele permit trimiterea fiilor pe front, spre a sfârși sfârtecați de obuze. Înțeleg, întrucâtva, că soțiile nu se pot opune războiului fiindcă au prunci de crescut și gospodării de ținut, că bărbații riscă pedeapsa cu moartea dată de legea marțială în caz de nesupunere la mobilizarea militară (ei preferând să-și înece amarul în alcool, în loc să spună cu toții NU), dar nu pricep de ce mamele combatanților nu-și dau întâlnire pe linia frontului, a maidanului cu „de-a-mpușcatea”. Cine s-ar mai încumeta să tragă cu pușca când și-ar vedea mamele înaintând cu nuiaua-n mână, în cizme de gumă, cu șorțul prins la brâu și aranjându-și broboada sub bărbie, pentru a împrăștia odraslele adunate pe câmpul de joacă prostească (bărbătească) și a stăvili astfel curgerea de sânge nevinovat. Știu că le cer mult prea mult (o grea povară pun pe inima lor) și că poate, pe nedrept, le învinovățesc de indiferență, dar cred cu toată tăria că numai un protest masiv, generalizat al mamelor din țările aflate în război poate pune capăt unui măcel fără sens, rugăciunile, mătăniile, lacrimile, batistele albe fluturând în mâini echivalând cu o resemnare nefirească în fața morții fiilor.