Toate câte sunt sub sfântul soare au vremea lor … de vremelnicie. Unele după altele, apar și dispar, după ce își aduc obolul la necontenita înaintare pe calea civilizației.
Efemere sunt și meseriile. Astăzi, la sate, nu mai e nevoie de staroste la nunți, și nici de lăutari și „socășiță” (bucătăreasă). Nici morari, cojocari, tâmplari, pietrari și pândari (paznici la culturile agricole) nu mai sunt la țară și nici băieși (minele și-au zăvorât porțile spre măruntaiele muntelui), iar fierarii sunt pe cale de dispariție, căci după milenii de grele încercări, calul, „ustensila” vitală a omului, a fost lăsat în sfârșit la vatră.
La pas, la trap sau în galop, cu talie mare ori mai mică, cu sânge fierbinte ori mai rece pulsând în pachetele de mușchi, acest animal de povară, nelipsit de pe câmpurile de bătălie de odinioară, de la muncile câmpului și de la cărăușie, a însoțit până de curând întreaga istorie a omenirii, fiind mereu prezent la toate izbânzile și înfrângerile unui neam, ca doi soți ce stau alături la bine și la rău.
Calul a fost tovarășul de drum al marilor cuceritori. Cine nu a auzit de Bucefal (poreclit și Ducipal) ce l-a purtat în șa pe Alexandru Macedon și care, în semn de respect și recunoștință, a fondat o cetate: Bucephalia (Alexandria Boukephalous), pe râul Jhelum (Pakistan), în locul unde calul a fost înmormântat. La loc de cinste se află și Marengo, celebrul armăsar de luptă, reprezentat foarte des în picturile care îl înfățișează pe Napoleon Bonaparte. Fiecare domnitor, rege sau împărat a avut un cal preferat, statuile ecvestre fiind elocvente în acest sens.