Se spune că Dumnezeu a creat întâi bărbatul, așa cum întotdeauna se concepe o schiță înaintea realizării capodoperei ce reunește toată gama de strălucire, de rațiune și de simțire.
O definiție ce se apropie de adevăr este și cea dată femeii de Mahatma Gandhi : „ Femeia nu este sexul slab. E cel mai nobil dintre cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferință în tăcere, de umilință, credință și cunoaștere.”
În romanul „Raport către El Greco”, Nikos Kazantzakis prezintă, într-o abordare personală pătimașă, regăsirea raiului pierdut: „Pentru prima oară (…) am înțeles cât e de bun și cât de mult îl iubește pe om, și că din milă pentru bărbat a creat femeia și i-a dăruit atâta farmec încât ea ne conduce spre paradis pe cea mai sigură și mai scurtă cale. Femeia are mai multă putere decât rugăciunea, decât postul și, iartă-mă, Doamne, decât însăși virtutea.” .
Înspre aceleași concluzii, cumulate însă, tinde și Mark Twain în cuprinsul nuvelei „Jurnalul lui Adam și al Evei”, scrisă într-o notă hazlie și plasată temporal în epoca facerii lumii și a izgonirii primilor oameni din rai.
Monologul plin de profunzime al Evei : „Am pierdut Grădina, dar l-am găsit pe el și sunt mulțumită. Mă iubește cât poate, iar eu îl iubesc cu toată forța ființei mele pline de pasiune. (…) Dacă mă întreb de ce îl iubesc, descopăr că nu știu. (…) Pe Adam nu îl iubesc pentru cântul lui. Nu, nici gând. Cu cât cântă mai mult, cu atât mai puțin mă împac cu asta. Și totuși îl rog să cânte, fiindcă vreau să învăț să-mi placă tot ce-l interesează pe el. (…) Nu pentru agerimea minții îl iubesc. Nu, nici gând. Nu-i el de vină pentru agerimea asta – atâta câtă este – fiindcă nu și-a făcut-o singur. E-așa cum l-a lăsat Dumnezeu, dar nici nu trebuie mai mult. Intenția a fost bună, sunt sigură. Mintea o să i se deschidă cu timpul, chiar dacă nu dintr-o dată. (…) Nu pentru purtarea lui tandră și atentă sau pentru delicatețe îl iubesc. Nu. Are lipsuri din punctul ăsta de vedere, dar e destul de bun și-așa și se face tot mai bun pe zi ce trece. Nu pentru hărnicia lui îl iubesc. Nu, nici gând. Știu că o are în el și nu-nțeleg de ce-o ascunde de mine. (…) Nu pentru învățătura lui îl iubesc. Nu, nici gând. A învățat singur și știe o mulțime de lucruri. Partea proastă e că lucrurile cu pricina nu sunt cum le știe el. Nu pentru cavalerism îl iubesc. Nu. Nici gând. M-a pârât, dar nu-l învinuiesc. (…) Sigur că eu nu l-aș fi pârât niciodată, mai curând aș fi murit. (…) Atunci pentru ce îl iubesc? Pur și simplu, pentru că e bărbat. Așa cred. Are un fond bun și pentru asta îl iubesc, dar l-aș iubi și fără. Dacă m-ar bate și mi-ar arunca vorbe de ocară, l-aș iubi mai departe. Sunt sigură. (…) E puternic și chipeș și-l iubesc pentru asta. (…) Dacă ar fi urât, tot l-aș iubi. Și dacă ar fi o stârpitură l-aș iubi. Aș munci pentru el ca o sclavă, m-aș ruga pentru el și aș veghea lângă patul lui, până când mi-aș da ultima suflare. Da, cred că-l iubesc pur și simplu, pentru că-i al meu și pentru că-i bărbat. Bănuiesc că n-am nici un alt motiv. Cred prin urmare că-i așa cum am spus de la început : genul ăsta de iubire nu e un produs al raționamentelor și statisticilor. Ea vine nu se știe de unde și nu se poate explica. Nici nu-i nevoie. Așa gândesc eu. (…) Ruga mea, dorința mea fierbinte e să trecem împreună peste pragul vieții. E o dorință ce n-o să piară niciodată de pe pământ. O să sălășluiască în sufletul fiecărei soții care iubește, până la sfârșitul timpurilor. Și o să poarte numele meu. Dar dacă trebuie ca unul din noi să plece mai întâi, ruga-mi este să fiu eu aceea. El e puternic, eu sunt slabă. Eu nu-i sunt atât de necesară pe cât îmi este el mie. Fără el, viața n-ar mai fi viață. Cum aș putea-o îndura ? Ruga asta e și ea nemuritoare și o să dăinuie cât o să dăinuie stirpea mea. Sunt prima soție; și în ultima soție o să mă repet.”
Revelația tulburătoare a lui Adam, la mormântul Evei : „Unde era ea, acolo era Raiul”.