Fănuș Neagu spunea că a descoperit, prin Socrate, marele adevăr: ȘTIU CĂ NU ȘTIU NIMIC și nici măcar asta nu știu, dar știu că pot ști mai mult decât știu.
Și nu mă refer aici doar la tărâmul ascuns ori la întrebările existențiale rămase fără răspuns (de unde venim și încotro ne îndreptăm, care e țelul suprem, ce ne va aduce ziua de mâine, când și cum se va da stingerea…), omul neizbutind să descifreze nici măcar unu la sută din întreg universul compus din planete, constelații și mii de galaxii, dovadă fiind uluitoarea fotografie realizată de Telescopul Spațial Huble, în anul 1995, cu „Stâlpii Creației”, amplasați la peste șase mii de ani lumină de pământ. Și când ne gândim ce se spune: că astronauții ce au izbândit să zboare pe prima creangă a cerului și-au exprimat nedumerirea că nu l-au întâlnit pe Dumnezeu.
Iar acest consacrat „nuștiu” se întinde peste multe și mărunte, inclusiv peste precizia cu care alternează anotimpurile ori funcționează corpul uman (o veritabilă și inimitabilă capodoperă de creație), peste lucrurile pe care le folosim în mod curent, fără a ne interesa nici măcar cine și când le-a conceput ori cum funcționează… și nici zece vieți n-ar fi de ajuns pentru eradicarea neștiinței.
Nu știu nici cine a ales Dealul Măgura Pomăt – situat între satele Moigrad, Jac și Brebi (jud. Sălaj) – ca loc de instalare a unei tabere romane, denumită Porolissum și devenită, pe parcurs, o adevărată așezare fortificată; nici când s-a decis ca ea să fie capitala provinciei romane Dacia Porolissensis; nici cum arăta, în amănunt, în perioada de înflorire și nici de ce a decăzut. Doar păreri și presupuneri ori povestioare despre ignoranții are au demantelat castrul de pe Dealul Citera, în anii 50, ca să construiască sediul CAP-ului.
În schimb, odată ajuns pe creștetul acestui deal am realizat de ce a fost desemnat „alesul”: impresionează prin nemărginire, prin pacea trainică, prin priveliștile pitorești ale Meseșului și zările depărtate ce stau roată, laolaltă. Totodată, călcând desculț pe pietrele însorite le-am oferit tălpilor posibilitatea de a simți ce înseamnă un mileniu, derulat după un alt mileniu; sufletului, un răstimp de liniște, iar ochilor șansa de a se bucura de anvergura celui mare amfiteatru din Dacia Romană (și ce acustică are!), cu mult peste cel aflat în capitala Sarmisegetusa.
Drumul eternității romane.
Ulițe și ziduri.
Coloane și coroane de copaci.
Poarta Praetoria
Și revenind la acest „nu-știu”, arăt că el trece, cu ușurință, de la pietrele clădite la cuvintele folosite, multe dintre expresiile frecvent întrebuințate având autori și origini necunoscute.
În panoplia populară, aflăm, de pildă, expresii legate de calendarul pe care bătrânii satelor îl prindeau cu pioneze pe peretele din dreptul sobei cu plită: „a-i face cuiva capul calendar” (a-l zăpăci cu foarte multe lucruri fără importanță) și „a privi ca mâța-n calendar” (a nu pricepe nimic din ce vede ori i se spune). Mai există o zicală cu o pisicuță: „a fi prins cu mâța-n sac” (a fi prins cu minciuna) și mă întreb de cu mâța, fiindcă ar fi fost mai sugestiv „cu rața-n gură și cu ou-n buzunar”; precum și multe alte vorbe ticluite în care sunt implicate bietele animăluțe: „a plimba ursul” ( a îndepărta pe cineva, a-l trimite la plimbare); „a umbla cu cioara vopsită” (în necinste); „la paștele cailor”, adică niciodată, de parcă iepurașii adevărați (nu cei din ciocolată) țin sărbătorile pascale; „a dispărut ca măgarul în ceață” (cu sensul de plecare inopinată, tocmai când prezența era imperioasă), deși toți dispărem în negura istoriei; „a o face de oaie” (a greși grav și fără scuză) – poate pentru că nu o prea duce capul și se aruncă în prăpastie dacă sar și celelalte din fața sa, dar să nu uităm că și noi practicăm la greu mimetismul în materie de frizuri, haine, muzică, lectură…, doar pentru că cuiva așa i-a fulgerat prin minte. Și dacă tot veni vorba despre „mintiucă” (hăbăucă) se mai pomenește de ea și cu alte ocazii: „are mintea creață”, de parcă circumvoluțiuni au numai semenii cu idei năstrușnice ori cei cu „pitici pe creier”, situație ce denotă nervozitatea și ofticarea. Și tot despre porțiuni din trup mai există câteva: „ a băga picioarele” ( a renunța), „a se trage pe fund” ( a se eschiva) și o suită puse pe nas: „a lua nasul la purtare” ( a se obrăznici), „a cunoaște lungul nasului (a avea simțul măsurii), „a-i râde cuiva în nas” (a râde de cineva în fața acestuia); „ a strâmba din nas” (a fi nemulțumit) – haioase și ingenioase formule prestabilite de exprimare.
Nu știu nici cine sunt „zămislitorii” și nici de ce au prins rădăcini atât de adânci expresiile inedite și aparent fără noimă precum sunt: „a freca menta” (a irosi timpul), cu precizarea că, din câte am înțeles, pe vremuri, se practica „freșuirea” palmelor cu frunze de busuioc, de măghiran, de tutun, de „nintă” și e posibil ca zicala să fi pornit în lume de la acest obicei; „a da cu mucii în fasole” (bătută sau iahnie?), cu înțelesul de gafă monumentală, pe marginea căreia pot doar presupune că s-a vrut ilustrarea unei imagini de spurcare a ceva foarte gustos; „a trece ca vodă prin lobodă” (a umbla peste tot fără nici o opreliște) – parcă îl și văd trecând cu caftanul prin lan, dar nu pot omite că e potrivită pentru a evidenția faptul că „BOIerii” ( de ieri și de azi) sunt slobozi să facă cam tot ce vor; „a-i sări muștarul” ( a se enerva) – remarc imaginația, fără a putea însăila o plauzibilă explicație, căci revărsarea și pătarea nu e specifică doar acestui preparat; „a face din rahat bici”, cu înțelesul că nu se pot face multe cu puțin – într-adevăr, dar de unde până unde (și de când?) așezarea alăturată a rahatului cu scorBACIUL; „a se sparge în figuri” (a se da mare) și ceva aproape identic: „a face scheme”, când avem în vocabular cuvinte simple și suficient de încăpătoare: mândrie, trufie…
În vocabularul uzual aflăm și expresii „pe numere” : „a sta de șase” (de pază) – mă întreb de ce nu de opt, când doar această cifră aduce cu doi ochi puși pe verticală; „în doi timpi și trei mișcări”, adică repede, caz în care s-a făcut risipă de cuvinte pentru a înlocui unul singur. Insolite sunt și expresiile cu „dusul”: „dus cu pluta” (se mai spune și plecat cu sorcova) – când ne referim la cineva cam trăznit, ori chiar smintit, și „dus cu preșul” (ori cu zăhărelul), adică ademenit și păcălit, de unde se poate trage concluzia că preșul și zăhărelul comit frecvent înșelăciuni; sau cele în care se bate : apa în piuă (a vorbi mult și inutil), câmpii ( a vorbi în afara subiectului), prundurile (a umbla teleleu, a hoinări) ori cu bota-n baltă, rezultând un gest necugetat, nepotrivit, care-l împroașcă, în primul rând, pe făptuitor.
Iar în loc de epilog, consemnez o veche zicală negustorească: „trei lulele, trei surcele, capul plin de socotele” (despre vânzătorii cu puțină marfă în prăvălie), precum și două tipizate de actualitate: „în puii mei” sau „în pana mea”, al căror „șpil”, sincer, nu-l știu.