Dacă-i simplu și senin, meritul nu e prea plin.
„Când e bine să te duci la munte? Totdeauna. Nu e anotimp, care ar putea să-ți închidă drumul spre înălțimi. Pentru adevăratul drumeț nu există vremea rea, fiindcă el știe să iubească natura sub toate înfățișările ei. Apoi ploi, vijelii și zăpezi le poți găsi în regiunile alpine și în mijlocul verii, deci trebuie să fie pregătit pentru ele, materialmente și moralmente. Forța morală a turistului este armonizarea sufletească cu natura; sufletul său trebuie să fie atât de apropiat de natură, încât nici una din manifestările ei să nu-i pară străină sau dușmănoasă. La această armonizare îi va ajuta înainte de toate simțul estetic. Îndată ce suntem în stare să vedem și să pricepem frumusețea unei furtuni, unei zile înnegurate, contactul sufletesc cu natura este stabilit și nu se mai poate rupe. Atunci vom fi izbiți, și în cele mai năprasnice vremuri, de amănuntele pitorești ale priveliștilor, sau chiar a lipsei de priveliști !” – Cartea Munților, Bucura Dumbravă.
Atunci când soarele e singur pe cer ori se joacă ca un copil, rostogolind câțiva nori albi și dolofani, parcă uităm să fim încântați, să fim satisfăcuți (neprefăcuți) și obișnuim să trecem în revistă priveliștile fără a ne trezi îndelung atenția. În schimb, când se lasă negura, ca un capac, peste lume (ori peste viață), ne bucurăm nespus – și suntem super mulțumiți – de fiecare fereastră deschisă, subit și pentru scurt timp, spre cer; de fiecare petec de pământ zărit pe versantul de vizavi…
„ Acesta este așadar Muntele, despre care auzisem atâtea și al cărui zvon l-am acceptat ca o țintă de dor chiar și în visuri. Muntele era înaltul și adâncul, și adaosul de oboseală proaspătă ce-o simțeam în sânge. Muntele era această priveliște în care intram tot mai adânc, și care la rândul ei intra și ea în mine. ” – Lucian Blaga
„ Lanțuri de munți creșteau și se prăbușeau într-o lumină magică… Întreg muntele era ca o cutie de rezonanță, ca o vioară. ” – Mihail Sebastian
Iar când câmpurile au rămas fără fluturi și flori, ochii poposesc, cu drag, și pe decorurile sărăcăcioase ale veșniciei.
„ Gândirii îi sunt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor, verdeața perenă fiind un simbol al longevității la care râvnește ființa noastră. ” – Alexandru Rosetti
Sunt oameni cu nume de MUNTE ( la Cristur-Șieu am întâlnit Munte și Munte-Pop) și, ca o dovadă a lipsei de smerenie, sunt și mulți munți cu nume de OM: Vf. Omu („EL… cuceritorul”), pe care îl găsim în Bucegi și în Suhard (fiind cele mai înalte vârfuri din cele două masive muntoase), Vf. La Om (poreclit și Piscul Baciului) – apogeul altitudinal al Munților Piatra Craiului și Vf. Omului din Munții Rodnei, învecinat cu Cișa și situat între Ineu și Gărgălău, înspre care ne îndreptăm astăzi. Revenind la ideea mândriei nemărginite a omului (poate singura cotă a infinitului atinsă de acesta), mă întreb retoric de ce nu avem pe hartă vârfuri de munte cu nume de CER și de ce numai în Munții Călimani – deasupra localității Bistra Mureșului – există un loc cu o denumire deosebită: Scaunul Domnului.
Punctul de plecare pe traseu (marcat adecvat cu triunghi albastru) e situat în amonte de satul Valea Vinului, la confluența Izvorului Mare cu Pârâul Lăzilor (cele două formând Izvorul Roșu), drumul urcând în serpentine până în golul alpin al Muntelui Cișa, după care se preschimbă-n potecă, ce dă în Tarnița lui Putredu.
Căldarea Putredu, afluent al râului Bistrița-Aurie, iar în prim-plan e Culmea Tomnatecului.
Zănoaga Toloaca, cu pârâul ei șerpuit, situată tot pe versantul moldovean al Munților Rodnei.
„ Am îndrăgit clipele când, ajunși sus, ne strângem mâna frățește și îmbrățișăm orizontul; am îndrăgit asprimea elementelor naturii, modestia florilor alpine, marea de nori culcată la picioarele noastre, foșnetul cetinii, susurul apelor… ” – Ion Coman
Nu o dată se-ntâmplă să stăm cu ochii ațintiți pe punctul de destinație, uitând de deliciile drumeției, pentru ca, odată ajunși pe vârful bătut de vânt și încărcat de ceață, să ne dăm seama că nu culmea contează, ci călătoria în sine; că muntele e frumos și când îl privești de jos și că amintirile culese de pe drum sunt la fel de valoroase. Astfel de senzații le-am încercat și pe piscul înnegurat al Omului, pe care l-am părăsit după câteva clipe de bună-dispoziție, lăsând pe dreapta Preluca Butucilor și înaintând pe Muntele Coasta Tăului, ce face legătura între Culmea Corongișului și creasta principală a Munților Rodnei.
Vf. Cișa, văzut din Șaua Corongiș.
„ Muntele inspiră simțiri grandioase. Când vezi văile și câmpiile întinzându-se la picioarele tale, drumurile, șerpuind ori în linie dreaptă, satele presărate de-a lungul lor, ai sentimentul unei țări. Descălecătorii au venit de la munte. ” – George Călinescu
Vf. Ineu, văzut din Șaua Corongiș.
La poalele Corongișului ne așteaptă „apa-de-viață-cu-verdeață”. Nicăieri, pe cărările bătute prin munți, nu am întâlnit un izvor asemănător.
„Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci și ceva de kilometri; te-ai mulțumit la amiază cu o gustare frugală; nu te simți flămând; nu te simți prea obosit; ești în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu ți-o poate da în celelalte împrejurări ale vieții.” – Mihail Sadoveanu
„ Drumeția cere răbdare, convingere, hotărâre, pasiune… Noi nu batem recorduri. Căutăm sănătate și frumusețe, aer și priveliști, lumină și libertate. ” – Dumitru Almaș
„ Hoinărelile și cărțile – băi luminoase pentru inimă și minte. ” – Panait Istrati
Odată ce omul conștientizează că dincolo de nori așteaptă soarele zâmbitor, că dincolo de moarte mai e ceva, îl cuprinde în brațe un sentiment de liniște, de împăcare, de încredere…
Și cam asta a fost într-o zi petrecută-n trei („sihăstrei” – alții n-am mai întâlnit pe munte), cu ochii-n ceață, cu capul în nori, cu ochii-n soare și față-n față… cu Dumnezeu.
