În cadrul disputelor judiciare, demarate și derulate cu îndârjire, înălțat fiind în jilțul obiectivității, judecătorul are căderea (dreptul și datoria) de a alege bobul de adevăr de neghina susținerilor pro causa, de a cântări afirmații și argumente, de a cumpăni pe starea de fapt, pe chestiunile de drept ( nu o dată interpretabile) și pe textele de lege aplicabile. Magistratul-judecător e mereu prins la mijloc (chiar dacă e situat deasupra tuturor), în miezul luptei de idei și de interese ale părților, între acuzare și apărare, între părerile exprimate, între probele administrate, între soluțiile ce pot fi date, analizând atent fiecare amănunt; sintetizând și simplificând, cu înlăturarea balastului ideatic; identificând filonul și extrăgând esența pricinii; citind printre rânduri și dincolo de „versiunile” înfățișate iar, în final, înclinând balanța dreptății pe linia și în limitele legii, chiar și atunci când legea nu e în acord cu exigențele echității, frustrante fiind situațiile în care bunul-simț juridic sugerează una, iar legea, injustă și infamă, impune cu totul alta.
Pe cale de consecință, cum judecătorul este deprins să cearnă și să discearnă, chiar dacă tratează un alt tip de sistem judiciar, din lectura unui magistrat nu trebuie să lipsească nici cartea „Amintiri de la Curtea cu Juri”, aparținând scriitorului francez Andre Gide, ce a avut tăria de a-și pune întreaga încredere în om și care, în romanul „Noile fructe ale pământului”, i-a dat următorul sfat: „Să crezi în cei ce caută adevărul și să te îndoiești de cei ce-l găsesc. (…) Prietene, să nu crezi în nimic; să nu accepți nimic fără dovezi.”
Romanul recomandat este fundamentat pe trăirile, ca jur, ale autorului (la Curtea din Rouen), fiind intrigat de automatismele, prejudecățile și deficiențele unui sistem de justiție capabil să genereze erori judiciare grosolane și să ducă la distrugerea definitivă a unor destine: „Dar acum știu din experiență că una e să asculți cum se împarte dreptatea și alta e să contribui tu însăți la împărțirea ei. Când faci parte din public, mai poți crede în dreptate. Pe banca juraților însă, îți spui în sinea ta cuvintele lui Hristos: Nu judecați. Desigur, nu-mi închipui că o societate se poate lipsi de tribunale și de judecători; dar timp de douăsprezece zile am putut simți, până la spaimă, cât de îndoielnică și de precară e dreptatea omenească. Lucru ce se va mai vădi poate întrucâtva în aceste note. Totuși, țin să spun aici, de la bun început, pentru a mai tempera criticile care se întrezăresc în povestirile mele, că faptul care m-a izbit poate cel mai mult în cursul acestor ședințe e conștiinciozitatea cu care toți, atât judecătorii, cât și avocații și jurații, se achită de funcțiile lor. Am admirat cu adevărat și nu o dată, prezența de spirit a președintelui și felul în care cunoștea fiecare caz, rapiditatea interogatoriilor sale; caracterul ferm și moderat al acuzării; densitatea pledoariilor și absența oricărei elocințe deșarte; în sfârșit, atenția juraților. Mărturisesc că toate acestea întreceau speranțele mele; dar totodată făceau anumite scrâșnete ale întregului mecanism să fie cu atât mai îngrozitoare.” – Andre Gide, Amintiri de la Curtea de Juri.
În materie penală subzistă un străvechi precept ce statuează că dubiul profită acuzatului și că este de preferat să scape de pedeapsă un vinovat, decât să fie aruncat în închisoare un nevinovat. Ca atare, o condamnare nu poate fi pronunțată pe prezumții, pe indicii (chiar și temeinice) și cu atât mai puțin pe bănuieli și aparențe, ci pe un material probator situat dincolo de orice umbră de îndoială: „Primul furt nu poate fi reconstituit, iar învinuirile rămân atât de vagi, încât acuzația insistă mai curând asupra celui de-al doilea; dar nici în această privință nu se știe nimic precis; se fac apropieri între o serie de fapte mărunte, se emit presupuneri, se trag concluzii… (…) Părerea juriului e că, la urma urmei, dacă nu e sigur că au săvârșit aceste furturi, e probabil că au săvârșit altele; sau că vor săvârși; că trebuie deci băgați la răcoare. (…) Totuși, în ceea ce privește cele două furturi de care erau învinuiți, nu li se putuse dovedi vinovăția altfel decât prin câteva apropieri de fapte – despre care ei susțineau că sunt simple coincidențe: (…) Erau vinovați, fără îndoială, dar poate nu tocmai de aceste delicte. (…) Pe scurt, au căzut de acord să-i condamne, dar nu excesiv; să-i recunoască vinovați, fără circumstanțe atenuante, dar și fără circumstanțe agravante.” – Andre Gide, Amintiri de la Curtea de Juri.
Judecătorul trebuie să realizeze că rigoarea și solemnitatea ședinței de judecată face ca instanța să fie intimidantă, rămânând la latitudinea fiecărui magistrat să identifice pârghiile de deschidere sinceră a omului ajuns în fața sa: „Știu că jurații au dreptul, fără să intervină direct în dezbateri, să se adreseze președintelui pentru a-l ruga să pună acuzaților sau martorilor cutare întrebare, socotind-o în măsură să limpezească dezbaterile sau convingerea lor personală, pe care totuși nu trebuie să și-o arate… Voi îndrăzni să mă folosesc de acest drept?… E greu de imaginat ce emoție resimți când trebuie să te ridici și să iei cuvântul în fața Curții… Dacă vreodată va trebui să depun mărturie, sunt sigur că-mi voi pierde cumpătul! Dar dacă m-aș afla pe banca acuzaților!” – Andre Gide, Amintiri de la Curtea de Juri.
Noi și, deopotrivă, vechi de când e lumea (și justiția) sunt discuțiile despre rolul ce revine prevenției penale și despre lipsa de eficiență a represiunii judiciare: „ – Îi condamni de douăzeci, de treizeci de ori, explică vecinul meu; îi întreții pe cheltuiala statului; toate astea nu duc la nimic bun. Ce folos trage din toate astea societatea? (…) – Mai întâi că oamenii ăștia când se întorc de-acolo, nu mai pot găsi de lucru. (…) – Vă dați seama că nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu ei. Și pe bună dreptate; ăștia, după câtva timp, o iau de la început.” – Andre Gide, Amintiri de la Curtea de Juri.
Din înălțimea imparțialității sale, judecătorul trebuie să lase procesul să curgă liber, fără a căuta să-l direcționeze spre ținta soluției întrezărită la prima examinare a pieselor dosarului :„Nu poate fi negat faptul că că uneori anumite rotițe ale mașinii-de-făcut dreptate scârțâie. Dar, se pare, azi se cred că vinovați de asta sunt numai jurații. Cel puțin nu se vorbește azi decât de ei; totuși am putut să mă conving de nenumărate ori – și nu numai cu prilejul sesiunii când am fost eu însumi jurat – că mașina scârțâie și când e vorba de interogatorii. Judecătorul pune întrebările venind cu o părere gata făcută într-un proces din care juratul nu cunoaște încă nimic. Felul în care președintele pune întrebările, felul cum îl ajută sau îl favorizează pe cutare martor, fie și în mod inconștient, felul cum, dimpotrivă, îl stânjenește și îl intimidează pe un altul, le arată repede juraților care e părerea lui personală” – Andre Gide, Amintiri de la Curtea de Juri.
În loc de concluzie, subliniez că nici un om, și cu atât mai mult cel care a fost investit ca judecător, nu se poate rezuma să învețe doar din „semințele” experienței personale. Pare cam puțin și s-ar putea să fie mult prea târziu pentru a mai reuși îndeplinirea onorabilă (și în nici un caz la nivel de excelență) a misiunii ce i-a fost încredințată pe pământ. Și să nu omitem o altă dimensiune: cărțile sunt munți de experiență din care răsar izbucuri de înțelepciune.