Gândurile de astăzi mi-au fost prilejuite de un fragment uitat de carte și de o plimbare prin Sovata, unde, din loc în loc și în imediata vecinătate a aleii ce înconjoară lacul, ne este dat să descoperim câte o sculptură realizată-n lemn, înfățișând diverse animale sălbatice și doar un singur om, dat de Domnul jos din pom, înarmat cu o pușcă, și care, fără a fi înzestrat cu aripi, colți și gheare înspăimântătoare, a ajuns – mărșăluind din aproape în aproape, tot înainte și cât mai sus – să domine pământul, folosind focul, săgeata, roata, judecata …
Când am citit pentru întâia dată pasajul biblic despre arborele cunoașterii, n-am prea priceput de ce Domnul își dorea, atât de mult, ca omul să rămână-n veci incult, surâzând când „… șarpele i-a zis femeii: Hotărât, că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii, și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Genesa, 3:4), iar EA, „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut la privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea (Genesa, 3:6). Mi și închipuiam goi, pe amândoi, cățărați printre crengi, cu trăistuța după gât, la furat de mintiucă hăbăucă, iar pe stăpânul livezii mânios nevoie-mare, că i-a fost încălcată proprietatea și nesocotită „ascultarea”.
Ce a urmat probează că răzvrătirea a continuat, că gloaba s-a împroprietărit pe glob, l-a parcelat și îngrădit, l-a secătuit de resurse, l-a umplut de gunoaie, construindu-și aparate cu care să zboare printre stele, cu care să coboare în adâncurile mărilor, cu care să foreze până în centrul pământului…
Și se pare că toate câte există – bune sau rele ori pierdute printre ele – sunt legate de roadele date de pomul cunoașterii, ritmul alert în care cad însă, ca popicele, în ultimele decenii dovedind că cineva a declanșat butonul de derulare „pe repede înainte” a istoriei, fiind create și armele de distrugere a pământului și cine să o facă: supraomul-robot lipsit de conștiință, dotat cu o inteligență atotcuprinzătoare (cât a unui miliard de oameni la un loc), dar nu înainte de a obține pastila pentru „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, trecând astfel de ultima redută și dând suprema palmă creatorului său: „ Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el, și să trăiască în veci” (Genesa, 3:22).
„Nici o unealtă a timpului nu lucrează atât de intens ca târnăcopul omului. Omul e un adevărat rozător. Sub mâinile lui totul se schimbă și totul se transformă fie în bine, fie în rău. Omul, această ființă cu o existență atât de scurtă, această viețuitoare care se apropie cu fiecare zi ce trece de mormânt, întreprinde acțiuni care sfidează infinitul. Tuturor acțiunilor și reacțiunilor naturii, elementelor care tind să comunice cu alte elemente, fenomenelor lumii înconjurătoare, vastei circulații a forțelor din adâncul lucrurilor, omul le opune blocada sa. Și el, la rândul lui, le spune: „Pe aici nu se trece”. El are interesele sale și universul trebuie să țină seama de ele. Nu are el, de altfel, un univers al lui ? Și înțelege să dispună de el după bunul său plac. Totul tinde să îngrădească pe om, dar nimic nu-l poate opri. Limitelor el răspunde prin salturi. Imposibilul e o frontieră care bate veșnic în retragere în fața lui. (…) Omul lucrează pentru casa lui, și casa lui e întreg pământul, el schimbă ordinea lucrurilor, le mută, le înlătură, dărâmă, scormonește, răscolește, sapă, scobește, sparge, pulverizează, desființează ici, dărâmă dincolo și clădește din nou cu ce a mai rămas din dărâmături. Nimic nu-l face să șovăie, nici o masă, nici un bloc, nici o piedică, nici rezistența materiei, nici maiestatea naturii. Cu târnăcopul în mână, omul pornește să ia cu asalt nemărginirea. Viitorul va asista poate la dărâmarea Alpilor. Globule, nu te împotrivi strădaniilor furnicii tale !” – Oamenii mării, Victor Hugo.
