Provin dintr-o familie modestă. Tata a fost ceferist, iar mama casnică. Un singur salariu, patru copii, câteva animale și pământ relativ puţin. Dar cu toate acestea, deşi nu a fost îndestulată, am avut parte de o copilărie fericită, luminoasă și liniştită.
Cum casa natală era situată pe un platou așezat deasupra satului (numit Poderei) şi aflat nu departe de pădure, ne-am bucurat din plin de natură. Nu ne-am plictisit niciodată, chiar dacă arareori plecam de acasă, în vacanța de vară eventual, la bunicii din Bucovina.
Când se întâmpla ca tata să fie liber o zi întreagă, voioși și veseli plecam cu toții dimineaţa devreme, departe de sat, „pe dealuri şi coclauri”. Înşiraţi pe potecă, cu câte un băţ în mână şi în pantalonaşii scurţi croiţi de mama din cei lungi, ce ne-au rămas mici, ieșeam la cules, de câte ceva. Dar mai era şi altceva. În acest mod, eram toţi laolaltă, şi mai ales în natura înconjurătoare. Mergeam fie la cules de ciuperci în pădurile întinse din Valea Feldrişelului (presărate cu poieni pline de flori de câmp) sau la cules de fragi, zmeură ori mure, din Tarniţă şi până-n Perju, fie la făcut de lemne de foc pentru iarnă pe imaşul comunal ori la pescuit cu furculiţa pe Ilva sau Strâmba, după care obișnuiam să ne bălăcim în bulboane.
La primul popas mâncam brânză, ouă fierte şi ridichi ori o legătură de ceapă verde, dar la prânz, făceam foc, prăjeam felii crestate de slănină înfipte în țepușe ascuțite cu briceagul şi puneam cartofi la copt în jar. Apă limpede şi curată era din belşug la izvoarele ce gâlgâiau în fântânițe rostuite din lespezi de piatră.
Lucruri simple, la îndemâna oricărui om, bogat ori sărac. Preocupări banale, chiar comune şi primitive, dar care sunt de natură să asigure unitatea unei familii, să oprească timpul în loc și să ofere o zare lină și limpede, căci adesea clipele frumoase le descoperim în căușul sublimului și simplității, cum și paradisul e din aceleași cărămizi construit.
Tot de o stare de simplitate pliată pe răbdare și resemnare avem nevoie și acum, când deruta e dată de durata nedeterminată a unei situații incerte și întunecate, când disperarea e clădită pe o așteptare așezată între cer și pământ, când ne legănăm între ele și parcă suntem alungați din amândouă.
La o primă privire, ziua de mâine pare permisă oricui, dar ea nu a fost promisă nimănui. Nu putem învinge moartea, dar putem învinge teama de moarte, putem să mulțumim cu ochii umezi și să ne luăm rămas bun de la lume, cu inima împăcată, după ruga de seară, iar dimineața, când ne trezim, să ne lăsăm sufletul invadat de bucuria de a trăi. Numai în acest fel putem atinge pragul de veghe și putem avea revelația miracolului vieții.
Când luminița nu se zărește încă în depărtare, e important să nu lăsăm mintea să depene pe ghem nenumărate neguri și pericole, reale sau numai închipuite (ce se înfăptuiesc doar în imaginația noastră), riscând să devenim niște „vii morți”, înspăimântați de viață.
Vă invit la simplitate prieteni dragi și oameni mândri, să recitim biblia și să revenim la cartofi roate și mere coapte.