Uneori am impresia că războiul din vecinătate ne-a deșteptat, pe neașteptate, din somnul dulce al unei prelungi (prea lungi) stări de toropeală, de „ticneală”… Că erau și până acum prin lume conflicte armate, urmate de necazuri și nevoi, știam cu toții, dar le priveam, în treacăt, doar pe hartă și cu o anume detașare: se derulau departe și le credeam, pe alocuri, exagerate.
Trezirea de acum însă, la crunta realitate, mi se pare a fi una deosebit de dureroasă, fiind făcută de exodul mamelor ce trec hotarul țării lor doar cu o bocceluță-n spate și un prunc culcat în brațe, și, mai ales, de previziunea sumbră, neîncercată până acum de fibra ființei noastre, că putem fi puși și noi, oricând, în locul lor.
În clipe de cumplită cumpănă, precum cele pe care le traversăm, pare potrivit să ne amintim că, în sine, „curajul înseamnă rezistență la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absența ei” (Mark Twain) și să repetăm (de o sută de ori, ca pe vremuri la școală) că teama și neliniștea provocată de o probabilă împrejurare primejdioasă este o emoție cât se poate de normală și de necesară pentru supraviețuire, dar panica, ce întunecă mintea și paralizează sufletul omului, are certe efecte negative și distructive.
Fără urmă de îndoială, e o reală provocare să rămânem calmi și cumpătați când zvonurile încărcate cu temeri și teroare sunt rostogolite, bogat și neîncetat, în mediul online și diseminate, cu entuziasm, de televiziunile de știri; când rafturile magazinelor sunt golite de drojdie, făină, spirt medicinal și hârtie igienică (cum s-a petrecut în perioada tulbure a pandemiei); ori când alte obsesii ne sunt, pe rând, inoculate: iod, valută, pașaport, benzină, ulei comestibil… Totuși, mi se pare vital să curmăm, cumva și întrucâtva, pornirile spre starea de „morți de spaimă”, riscul major fiind ca senzația de groază să sporească și să ne acapareze integral imaginația.
Un om obișnuit nu bagă până și ultimul bănuț în ziduri – putând fi de trebuință într-un caz de „calamitate” -, dar de aici și până a lua cu asalt băncile pentru a ne scoate și ultimele economii, mânați fiind de teama de a nu le pierde, e o cale lungă și de neînțeles. Pentru a liniști spiritul ne-am putea șopti la ureche, de pildă, că se poate face pâine și fără drojdie; că putem merge și pe jos, nu doar cu mașina, de acasă până la serviciu; că apocalipsa nucleară, odată declanșată, ne va afla oriunde am alerga cu pașaportul pus la piept… Putem efectua și un simplu exercițiu de sinceritate, încercând să ne punem în locul ucrainenilor nevoiți să-și părăsească în grabă avutul și să ne privim pe noi, cei aflați, deocamdată, la adăpost de război, cum facem stoc de combustibil turnat în borcane, bidoane și tomberoane ori cum cărăm spre casă baxuri întregi de ulei. După recenta invazie militară, am resimțit un sentiment de mare mândrie națională crescut pe implicarea ireproșabilă probată în primirea refugiaților. Pentru a nu ajunge însă, ca peste nici o jumătate de an, să-i facem responsabili pe ucraineni pentru creșterea prețurilor la produsele de bază – ori chiar pe NATO sau Uniunea Europeană -, eu cred că ar trebui să punem iară straturi și cloști, să creștem în cotețe porci și să cultivăm fiecare ogor.
Mama s-a născut în timpul războiului și printre primele amintiri ce i s-au întipărit în memorie se numărau lipsurile din perioada marii foamete: 1946-1947. De aceea, poate, se ruga săraca mereu pentru sănătate și pentru a fi pace în lume, spunând că restul încercărilor sunt piedici ce pot fi depășite. Și tot din vremea copilăriei îmi revine în minte o întâmplare despre o turmă de oi ce s-a prăbușit în prăpastie, fiind suficient ca una singură, speriată de un lup, să se arunce în gol, pentru ca toate celelalte să o urmeze. Din păcate, acest stupid act de mimetism, de comportament contagios se manifestă și la oameni în situații excepționale, când parcă ne pierdem capacitatea de a domina instinctele primitive, de a discerne rațional, de a rezista sugestiilor de natură hipnotică; când neverosimilul nu mai există, iar veștile și poveștile cele mai fabuloase și mai înfricoșătoare se nasc și sunt colportate, într-o atmosferă de coșmar, pe te miri ce canale de comunicare. Și totuși, trebuie să aflăm tăria de a face față la impulsivitate, fără a ne lăsa prinși în capcanele istoriei, în cursele cu momeli de panică, dinadins întinse de minți bolnave sau inimi răuvoitoare ce profită de faptul că inima omului este lesne de înfricoșat.
În anul 1895, Gustave Le Bon a publicat „Psihologia mulțimilor”, ce este considerată o lucrare sociologică de referință și care oferă o imagine de ansamblu asupra atitudinii adoptate de colectivitate, din care am selectat un fragment relevant despre faptele de front: „Masele sunt întotdeauna inferioare din punct de vedere intelectual omului izolat. Dar în privința sentimentelor și a actelor pe care aceste sentimente le provoacă, masele pot, în funcție de împrejurări, să fie mai bune ori mai rele decât individul. Totul depinde de felul în care se acționează asupra lor prin sugestie. Desigur, mulțimile sunt, de multe ori, criminale, dar, adeseori, ele s-au dovedit a fi și eroice. Masele pot fi împinse cu ușurință să se lase ucise pentru triumful unei credințe ori al unei idei, pot fi înflăcărate pentru glorie și onoare, pot fi antrenate, aproape fără pâine și arme, ca în vremea cruciadelor, să elibereze din mâinile necredincioșilor Mormântul Sfânt sau să apere glia patriei. Eroism, desigur, puțin inconștient, dar cu un astfel de eroism s-a scris istoria. Dacă n-am trece la activul popoarelor decât marile acțiuni lucide, analele lumii ar fi mult mai sărace.”
Și nu e singura carte care tratează acest subiect, cu mențiunea că în marile armate ale lumii sunt o mulțime de profesioniști ce se ocupă exclusiv cu manipularea maselor, însuflețindu-le, până la euforie, pe ale lor și înfricoșându-le, până la punctul de pierdere al minții, pe ale adversarilor. Acceptând acest adevăr și indiferent de gravitatea împrejurărilor, e de recomandat să receptăm informațiile sub „beneficiu de inventar”, să le trecem prin filtrul experienței personale, împingând imaginar lucrurile până la limita răului absolut. Ca atare, dacă plecăm de la premisa ipotetică (apoteotică) a dispariției definitive a uleiului, de exemplu, după câteva clipe de derută mentală ne vom consola cu gândul bun că sunt multe feluri de bucate fără prealabile prăjeli.
În aceeași ordine de idei, darea deoparte a drobului pus, de alții sau chiar de către noi, deasupra capului e și mai lesne de înfăptuit de către credincioșii ce iau aminte la cuvântul evangheliei: „Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca.” – Matei 6:25 (…) Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.” – Matei 6:34, căci „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea sa.” – Faptele Apostolilor 1:7
Dă Doamne pace pe pământ!