… adică, „în veci ți-s nașii”, în timp ce pronunția acestui cuvânt în limba engleză te duce cu gândul la NAIBA, cu înțelesul de diavol ( neighbor), iar în limba franceză la expresia „Voi sunteți sinele” (voisine), elocvente și pline de semnificații fiind și sinonimele folosite de români: apropiaș, împrejuraș, mărginaș, mejdaș, megieș…, toate evocând proximitatea vecinilor și imediata (indiscreta) lor apropiere.
Poate tocmai de aceea cu „Vecină, dragă vecină…” începe un vechi cântec de petrecere despre o vecină ce-și sfătuiește „șogorița” să-și țină bărbățelul bine, căci vine seara pe la ea și, miloasă fiind, îl ia și-l bagă-n casă, îi pune masa să mănânce, îi face patul să se culce, iar peste noapte când e ger se mai pune lângă el… La o primă privire, se vrea o destăinuire de bună-credință și însoțită de o povață sinceră și dezinteresată.
Și cum capra de dincolo de gard pare mai bună de lapte, ca, de altfel, și „găina vecinului ce pare gâscă, iar soția lui, fecioară ” (proverb turcesc), nici nu-i de mirare că epigramiștii au luat la țintă tentația și imaginația vecinătății:
„Când face curat vecina / Scoțând praful din covoare, / Harnică-i bătu-o-ar vina! / Și la mine-n dormitor.” – epigramă de Nicolae Ghinoiu
„Cu-ai mei vecini nu mă împac! / El are un caracter de drac, / Pe ea o mai suport, parol! / Îmi place că e dracul gol.” – epigramă de Sorin Beiu
„M-a chemat să îi gust vinul / Bucuros că este tată, / Dar ce nu știe vecinul / E că eu… sunt bun de plată.” – Ana Zegrean
„Vecina, de-o vreme-ncoace, / Se alintă ca o mâță / Și văzând-o chiar mi-ar place / Să-i devin copil de țâță.” – epigramă de Viorel Frâncu
„Bat-o vina ei s-o bată / De vecină buclucașă / Ea a râs cu mine-o dată / Și de-atunci se tot îngrașă.” – epigramă de Petru Miloș
Lăsând la o parte catrenele satirice clădite pe ideea ispitei imediate, trebuie subliniat că relația de vecinătate este bogat ilustrată și de vechile vorbe populare: „ridică-ți casa numai după ce-ți cunoști vecinii”, căci „ai parte de tihnă, doar cât vrea vecinul”. Și într-adevăr, dacă rudele ne sunt dăruite la naștere, dacă prietenii îi alegem pe parcurs, vecinii sunt… cum se nimeresc, ei fiind stabiliți acolo, în majoritatea cazurilor, cu mult înainte de sosirea noastră și ne pot face viața fie trai de rai, fie un răsad de iad, dacă au veleități de mari băgători de seamă, de cârcotași fără pereche ori sunt dedați la năravul sesizărilor și reclamațiilor.
Oricum, vecinii, cu voie sau fără de voie, sunt retina și timpanul istoriei personale. Plecând de la această premisă, Nicolae Iorga recomanda să trecem din când în când pe la ei pentru a ne afla defectele. Că au ochiul veșnic vigilent (mereu la post după perdea) și urechea ciulită ( la pândă, să nu le scape ceva) rezultă și din procesele derulate pe tărâmul dreptului familiei, unde vecinilor le este rezervat un rol principal, fiind frecvent audiați ca martori și credeți-mă, pe cuvânt, au ce spune, cu lux de amănunte și peste ce ne închipuim noi că știu, despre când și cum ne-am întors acasă, despre cine ne-a vizitat și cât a stat, dacă suntem arțăgoși, furioși, geloși, făloși, puturoși, năbădăioși…
Noi, românii, obișnuim să spunem că un vecin de treabă face cât zece rude îndepărtate și că e de preferat să nu ne învrăjbim cu aproapele pe care îl întâlnim în fiecare dimineață, adevăr relevat și de cel mai străvechi scriitor grec: „Un vecin bun este o adevărată comoară, unul rău, o pacoste” (Hesiod). Și așa și este, căci am văzut vecini ce se aveau ca frații, dar și vecini ce se judecau pentru o creangă de copac ce s-a încumetat să treacă mejda; pentru o găină ce a zburat într-o bună zi în straturile cu zarzavaturi; pentru un câine ce se străduia să latre-ntruna sau o vacă rămasă, prin vrăji, fără lapte ori pentru cocoșii ce se întreceau în zori „de-a cucurigu”; pentru un ochi de geam deschis în zid mult prea aproape de hotar; pentru fâșia de pământ dintre case; pentru o vorbă spusă la mânie, după o ceartă a copiilor… Și toate aceste întâmplări se petrec în timp ce noi, românii, suntem separați de garduri înalte de fier forjat (în care am băgat o grămadă de bani), avem casa pusă în fundul curții, din lanț latră câini de pază și pe câmpuri avem amplasate tăblițe de avertizare cu „Proprietate privată”.
De curând însă, am aflat o altfel de lume, fără garduri și numai cu pisici, împrejurări ce par să mărturisească multe despre firea semenilor ce trăiesc perete-n perete și ușă-n ușă. Înveșmântate în alb și suind spre cer – pentru a-l putea avea pe Dumnezeu ca vecin – , locuințele sunt lipite una de alta și la câțiva pași depărtare de pragul casei vecinului.
Și pe întreg întinsul am dat doar de pisici jucăușe.
