Păstoritul e o filă importantă din viața țăranului român, o profesiune de credință, vie și pe vecie, exercitată cu pasiune și care denotă neclintire și continuitate în miezul munților. Când povestești despre păstorit, povestești despre statornicie și nu o poți face în doar câteva cuvinte, fără să intri în amănunte și fără să prezinți trăinicia și bogăția vocabularului pastoral, calendarul invariabil a vieții pastorale, rânduiala neclintită a stânelor și caracterul curat și temerar al ciobanilor ce petrec întreaga vară în văzduhul tămâiat de rășină și frământat de furtuni. Tocmai de aceea, încă de la început îmi cer sincer scuze dacă voi exagera pe alocuri cu relatările și explicațiile.
În prima jumătate a lunii mai se ține la țară „Sâmbra oilor” („Măsurişul” sau „Băgatul pe brânză”), o sărbătoare pastorală a cărei vechime coboară înspre zorii istoriei, căci secole de-a rândul, dacă nu cumva milenii, turma de oi a fost nelipsită din gospodăria someșenilor, oferindu-le hrană şi îmbrăcăminte, mai mult ca orice animal domestic. Pastrama și tocana de oaie, brânza bătută în bărbânţă şi laptele acru încuiat în berbinţe erau nelipsite lângă bulgărele de mămăligă ori „pita” coaptă în cuptor. Din blana oilor erau confecţionate cojoace, cuşme şi pieptare, iar lâna servea la facerea pănurilor (presate în piuă ca să fie mai rezistente) şi a ţolurilor, în fiecare casă fiind așezată la loc de cinste „teara”- războiul de ţesut ţărănesc. Chiar dacă astăzi lâna nu prea mai are căutare și întrebuințare, iar cojocarii nu mai au de mult de lucru, îmbucurător e faptul că la sate sunt iarăși turme de sute de oi.
Eram licean când l-am însoțit pe tatăl meu la o asemenea sărbătoare pastorală desfășurată pe „Fața Berii”. Am urcat cu o zi înainte, ca toți proprietarii de turme, mai mari sau mai mici, căci seara se supraveghea mulsul și se stabilea câtă brânză se va da pentru o „cupă” (un litru), o „fele” (o jumătate de litru) şi pentru o „glajă” (reprezenta, dacă nu mă înșel, a patra parte dintr-o „fele”). Se practica mulsul la schimb (fiecare mulgea oile altui sâmbraş), iar baciul se asigura ca fiecare oaie să fie bine mulsă. Pentru măsuratul laptelui de dimineață, se făcea un băţ de cărămbit, pe care se încresta cu un cuțit măsura laptelui, adică nivelul laptelui muls de la oile fiecărui sâmbraş. În această modalitate simplă era stabilită ierarhia gospodarilor, cantitatea de brânză care se cuvenea fiecărui proprietar şi ordinea în care vor urca la munte sâmbraşii pentru a-și lua brânza și urda ce li se cuvenea. Cel care mulgea cel mai mult lapte la „băgatul pe brânză” devenea „stânaş”, un fel de căpetenie al stânei, aflat mai presus de baci și care se îngrijea ca stâna să aibă pe tot parcursul verii toate cele trebuincioase traiului la munte.
„Băgatul oilor pe brânză” era urmată de o slujbă religioasă ținută de preotul satului, ce se ruga pentru sănătatea și ocrotirea de primejdii a oilor și a ciobanilor, și de un ospăț câmpenesc, fiind aduse de acasă bunătăţi alese ce erau aşternute pe ştergare, ocazie cu care ciobanii povesteau, cântau și „încinau” o țuică. Anul acesta, pentru întâia dată, de când e lumea și pământul, va fi un măsurat al laptelui searbăd și fără un strop de sărbătoare, dar sănătoși să fim și încrezători că vremurile bune se vor întoarce.
Referitor la ciclul anual al vieţii pastorale, calendarul a rămas neschimbat din negura timpurilor, fiind urmat cu sfințenie și astăzi de către ciobani. La ieșirea din iarnă, turmele sunt scoase din staul și duse pentru muguri și mlădițe la „săhelburi” (tăieturi cu vegetaţie foarte bogată), iar seara au parte de fânul cel bun, parfumat de toate florile câmpului, ori chiar de o pală de otavă (iarba fină şi moale rezultată după prima cosire). După ce iese colţul ierbii turmele se perindă pe ogoarele nearate, ciobanii întovărăşindu-se în boteie, pe neamuri ori după prietenii.
În raport de starea vremii, în prima parte a lunii mai, se formează stânile şi se „bagă oile pe brânză”, după care turmele urcă la munte, în Rodnei, Heniu ori Suhard. Mutările şi târlele sunt aşezate la confluența pajiştilor alpine cu pădurile de răşinos (unde sunt lemne din belşug, apă curată şi păşuni grase), așa că drumul pentru păstori și păcuine spre înălţimile munţilor este lung şi anevoios. În acest răstimp, Valea Someșului (inclusiv Ilva și Sălăuța) răsună de tălăngile turmelor, hăulitul ciobanilor şi lătratul câinilor. E timpul primei etape a transhumanţei transilvane. E vremea când viul pastoral se revarsă asupra munților, însufleţind şi înnobilând povârnişurile sale. Chiar şi supravieţuirea unor plăntuţe în arealul montan se datorează păcuinelor, care în perpetua lor preumblare după mâncare împing în sol spre încolţire seminţele purtate de vânt şi pripăşite ici-colo pe pământ.
Turmele de oi populează și înfrumusețează văile și versanții munților până la finele lunii septembrie când, cu rostul împlinit, are loc reversul migraţiei mioritice, turmele coborând de la munte în hotarul satului, sub cortina codrilor. Stânile se mai păstrează o vreme pentru a fi făcut laptele acru de toamnă, după care boteile se desfac („se sparg”) iar oile se aleg („se răscolesc”). Ulterior acestui moment, sunt pășunate fânețele, ţarinile şi livezile de la poalele munților, oile rămânând peste noapte pe arături, „locul de mas” fiind schimbat după câteva nopți. Această mutare a staulului are ca scop gunoierea şi îngrăşarea ogoarelor, terenurile mai puţin fertile fiind preschimbate în pământuri productive.
Turmele iernează la „casele din câmp” construite din bârne, acoperite cu draniţă și având o încăpere, o şură, un grajd şi un şopru. Aceste căsoaie, cum li se mai spun, sunt durate departe de sat, pe locurile de față, dulci, domoale, ori în poienile largi ale pădurilor, unde pe parcursul verii s-a lucrat la „polog” și a fost strâns cu grijă nutreţ suficient: clăi de fân și stoguri de frunzar, cu rămurele de stejar, mesteacăn ori cireș amar uscate instantaneu în dogoarea soarelui de vară.
Cu mai bine de trei decenii în urmă am rămas peste noapte la stâna iloanilor din Cucureasa Suhardului, însoțindu-l pe un cioban, ce îmi era vecin și care avea în grijă oile tatălui meu, pentru a-l ajuta să-și aducă turma acasă. Era pentru întâia dată când călcam în nestrămutata patrie a păstorilor, unde baciul este stăpânul absolut.
Baciul răspunde de bunul mers al stânei, dar nu dă doar ordine, ci și muncește cu putere și pricepere: face brânza și urda, aduce apă de la izvor, împarte păcurarilor locurile de „porneală”, unde după mulsoarea de seară („de ujină”) oile ies pentru a se „îmbucătării”, face de mâncare celorlalţi : zamă şi tocană aşezate lângă o coleşă aurie şi aburindă, îi cinsteşte cu horincă şi le cântă din trişcă, predă brânza sâmbraşului şi spune acestuia ce sâmbraş urmează şi când să urce la munte după brânza ce i se cuvine.
La stână mai sunt unul sau doi păcurari, după câte boteie sunt, ce răspund de viaţa oilor, le mulg şi le duc la păşune; un stârpar, ce poartă separat oile sterpe, precum şi mai mulţi strungaşi, copii ce mână oile spre strungă şi însoţesc pe păcurari la păşune. Remarcabile sunt botele de lemn ale ciobanilor, ghintuite ori prevăzute cu o măciucă, în care se sprijină când șed și cu care se apără de sălbăticiuni.
Neschimbată e și stâna („mutarea”, cum se spune pe Valea Someșului), chiar dacă nu mai e compusă doar din coliba baciului, ci din construcții noi cu două încăperi (croite din bârne şi având „hăizaş drăniţât”), un comarnic (un pătul înalt ce serveşte la „scoptul” caşului), una sau mai multe scuteli ( unde dorm uneori păcurarii când umblă jivinele), târla sau seciul prevăzut cu strungă (o portiţă îngustă prin care intră pe rând oile la muls) şi o grivală pentru grunz. În faţa fiecărei stâne se află o cruce formată dintr-un lemn pus pe verticală pe care se bate în curmeziş un lemn scurt. Este semnul creştin şi apără mutarea de vremuri grele, dar serveşte şi la agăţatul caşului de urdă, pentru a se stoarce zărul din el.
În încăperea principală a stânei, piesa centrală e vatra focului ce pâlpâie şi trosneşte într-un locaş clădit din lespezi, fumul urcând către o fantă făcută în acoperiş. Lângă vatră e fixat vârtejul format dintr-un lemn în formă de T la extremitatea căruia se află tincuşa.
Pentru fiert se foloseşte căldarea sau ceaunul, care se agaţă în cujbă, alături de care stau rânduite budaca (vas mare de lemn, largă la gură şi strâmtă la fund), cupa şi felia (vase mici de lemn, făcute prin scobire dintr-o singură bucată de lemn având capacitatea de un litru şi respectiv de o jumătate de litru), fedeleşul ( vas din doage închis ermetic în care se păstrează cheagul) şi găleata (vas din doage, strâmt la gură şi largă la fund). Alăturat căsoaiei se află celariul (cămara) unde se ţine făina, slănina, sacul de cartofi şi celelalte alimente precum şi „străiţile” (traistele) ciobanilor, cumpăna (cântarul) şi carâmbul (răbojul).
Eternul pastoral e probat și de istoria păstoritului în munții ce au asigurat dintotdeauna pășunatul de vară, teritoriul fiind necontenit disputat. În perioada 1634-1638 s-a ivit un prim conflict pentru delimitarea munţilor între comunele din Districtul Rodnei şi comunele Moisei, Săcel, Sălişte, Dragomireşti şi Ieud din Maramureş – linia de hotar fiind fixată pe cumpăna apelor, iar din Gărgălău pe firul Bistriţei Aurii, cu mențiunea că, până în anul 1708, munţii partajați spre păşunat între satele situate la izvoarele Someşului Mare au rămas în posesiunea lor, ca averi comunale.
Ulterior anului 1708 munţii de păşunat au fost repartizaţi de magistratul ce conducea Cetatea Bistriţei, la început numai comunelor someşene, dar mai apoi și satelor săsești, provocând nemulţumirea someșenilor. După înființarea regimentului de graniță de la Năsăud s-a revenit la situația anterioară, dar în jurul anului 1787 s-a reaprins conflictul dintre comunele someşene şi comunele maramureşene, ajungându-se la o primă înţelegere în anul 1797, definitivată în anul 1807, munţii fiind folosiţi şi astăzi conform hotărârilor statornicite în perioada precizată, de către Curtea Imperială de la Viena.
Păstoritul rămâne principalul bastion al perenității, clădit cu secole în urmă de strămoșii someșeni, apărat cu strășnicie de toate generațiile de înaintași și păstrat încă intact prin grija unor semeni fără de seamăn, căci acolo sus, la stână, totul e la fel de veacuri : vârfuri, văluri, vânturi … și aceeași vrednicie.