E Ziua Crucii, venerată din vremuri ce se pierd în negurile istoriei, brațele ei semnificând inițial cele patru anotimpuri și cele patru puncte cardinale, fiind declarată simbol al creștinătății cu ocazia Conciliului de la Niceea din anul 325 e.n., de către împăratul Constantin cel Mare, și așezată ulterior, cu mare cinste, pe fiecare creștet creștin de catedrală.
În biblie, se face referire la cruce și înainte de momentul răstignirii mântuitorului, apostolii Luca (9: 23) și Matei (16: 24) relatând aproape identic următoarele: „ – Atunci a zis Isus ucenicilor săi: Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă urmeze”.
În copilărie, când venea vorba despre cineva și pentru a nu încuraja o judecată făcută în necunoștință de cauză, mama ne tăia avântul rostind un adevăr cu aură de absolut: „Fiecare om are o cruce și o știe numai cel ce-o duce”.
Credincioșii creștini sunt îndemnați să-și poarte cu demnitate crucea (destinul), indiferent de încercări, iar semnul crucii este făcut peste toate câte sunt: prunc, prescură, piept, pământ… și totul devine de îndată sfânt.
Învierea e fulgerul ce luminează calea creștină, dar cum ușa ce dă spre ea și care este tăiată în trupul ființei noastre are formă îngustă de cruce, nu ne prea putem strecura prin conturul ei strâmt dacă înghesuim prea multe în sân sau buzunare, ori în sacul din spinare.