Am citit de curând o carte scrisă de Irving Stone într-o tentă tristă, dulce-amăruie: „Bucuria vieții” (în alte traduceri „Pofta de viață”) – un roman biografic bazat pe viața pictorului olandez Vincent van Gogh și care pune în lumină frământările și greutățile existențiale ale celui care nu a reușit să vândă aproape nimic în timpul vieții sale, deși pânzele sale, cumpărate aproape în totalitate de fratele său dintr-un sentiment de milă, sunt astăzi celebre în întreaga lume și valorează multe milioane de euro.
O soartă similară i-a fost hărăzită poetului național (Mihai Eminescu), precum și prietenului său, marele povestitor al neamului (Ion Creangă), nevoiți să-și ducă traiul și să-și dea obștescul sfârșit în mari lipsuri și nevoi, fără a le fi așezată capodopera literară, de către contemporanii lor, pe un binemeritat piedestal.
Și despre Avram Iancu discutăm astăzi în termeni elogioși, spunând cu emfază că este cel mai mare erou național al românilor transilvăneni, uitând izolarea în care l-am împins cu nepăsarea noastră, precum și sărăcia ultimilor ani, petrecuți prin târguri, dormind sub poduri și cântând doine din fluier în timp ce lacrimile îi scăldau fața.
Nu a fost singurul revoluționar pașoptist din Transilvania care a avut de pătimit din pricina implicării sale totale pentru deșteptarea și izbăvirea neamului românesc. Și Andrei Mureșanu (Mureșianu), despre care azi rostim plini de noi că este „poetul imnului național” a dus o viață de martir.
S-a născut la Bistrița la data de 16 noiembrie 1816, a studiat la Școala Normală Săsească (1825-1826) și la Gimnaziul Călugărilor Piariști din localitatea natală (1826-1832).
Ulterior, deși rămas orfan de tată, a fost sprijinit de câțiva binevoitori să urmeze filozofia și teologia la Academia greco-catolică din Blaj, unde profesorii Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu și George Barițiu și-au adus un aport decisiv la formarea sa intelectuală.
Mai apoi, la îndemnul lui George Barițiu s-a stabilit în Brașov, fiind numit profesor la gimnaziul românesc. În anul de cotitură istorică: 1848, s-a „înrolat” imediat și s-a dedicat fără preget cauzei naționale, poemul său „Un răsunet”, redenumit „Deșteaptă-te române” și pliat pe linia melodică a unui vechi cânt bisericesc („Din sânul maicii mele”), devenind imnul revoluționarilor români din Transilvania, și nu numai, Nicolae Bălcescu numindu-l „Marseilleza românilor”, pentru ca în anul 1990, după înlăturarea comunismului, să devină imnul de stat al României.
După înăbușirea revoluției pașoptiste și revenirea din prizonieratul rusesc, Andrei Mureșanu a fost nevoit să accepte un post prost plătit, de translator și conțopist, ce i-a fost oferit de George Barițiu, la Sibiu, iar mai apoi de Miko Imre, la Cluj. Cu timpul, s-a însingurat, și-a pierdut încrederea în sine și a devenit abătut și melancolic, întorcându-se la Brașov unde și-a dus traiul de pe o zi pe alta, dintr-o pensie de mizerie.
În anul 1861 s-a reușit reunirea poeziilor sale într-un volum care, deși tipărit, nu a fost prea cumpărat de către românii ce ar fi trebuit să-i poarte un sentiment de respect și recunoștință, în pofida apelurilor insistente făcute în Gazeta Transilvaniei, accentuând astfel disperarea și depresia în care se afundase Andrei Mureșanu, acesta încetând din viață la data de 12 octombrie 1863, la aproape 47 de ani și lăsând în urmă un băiat de aproape 11 ani și o fată de câteva luni, osemintele sale odihnind în Cimitirul Groaveri din Brașov.
Este ciudat modul în care trecerea timpului decantează valoarea artistică. Cum meritocrația nu e promovată, fiind contestat talentul și efortul depus pentru a-l șlefui și a-l face să strălucească, mă-ntreb retoric câte genii din generația noastră își țes cu migală și răbdare creația în anonimat, sărăcie și singurătate, și care, accidental sau nu, abia peste ani distanță, va fi judicios valorizată și valorificată.