Sunt un simplu om, care a venit pe lume când i-a fost sorocit să urmeze calea dintre pântec şi pământ. Viaţa e scurtă. Traiul e greu. Pe Dumnezeu nu l-am întâlnit încă. Nici nu l-am văzut vreodată şi nici glasul lui nu l-am auzit. Am aflat de el, mai întâi de la părinţi. Biblia şi Biserica mi-au oferit apoi, mai multe informaţii : credibile, şi mai puţin veridice. M-am ocupat o vreme cu întrebări şi căutări. Nu ştiu dacă au avut vreun rost, ori dacă de pe urma lor am tras un cât de mărunt folos. Când le-am abandonat nu dobândisem certitudini. Dar când spun Dumnezeu îmi învie imaginea pe care i-am conferit-o în copilărie : un bătrânel bun şi blând, bonom chiar, aşezat într-un jilţ, sprijinit în toiag, cu părul cărunt şi veşminte curate, de un alb strălucitor.
În pofida îndoielilor traversate, cred cu tărie în el. De ce ?! Poate pentru că planeta albastră e singura purtătoare de viul cel verde; ori poate pentru că nu există maimuţe aflate în stadii diferite de evoluţie,spre umanitate; sau poate pentru simplul motiv că m-am deşteptat creştin şi ţin să închid ochii în credinţa strămoşilor mei. Fără a omite faptul că, nu o dată, în câteva locuri şi ocazii, l-am simţit alături de mine. Aproape. Chiar foarte aproape. Şi în rugăciune, dar şi inopinat, când nu m-am aşteptat.
Pe de altă parte, la tot pasul dai de desăvârşita lui creaţie. N-ai cum să nu te minunezi, de pildă, de precizia cu care răsare şi apune soarele ori alternează anotimpurile, cât de sofisticată e o inimă de om şi cât mister încape în ceea ce priveşte mintea şi sufletul lui (enumerarea ar putea la nesfârșit continua).
Cam tot aşa e şi la munte, când căutăm cărările prin ceaţă. Nu desluşim mai nimic prin pâclă, dar intuim că dincolo de ea sunt văi şi versanţi, ce rămân pentru noi tărâmuri necunoscute, la fel cum în măruntaiele muntelui, deşi nu le vedem şi poate nici nu au fost descoperite, ştim că se află peşteri.
Tot aşa, deşi nu le vezi, nu poţi contesta faptul că în munţi mişună încolo şi încoace, jivinele. Când treci însă, iute şi cu larmă prin codru, n-ai cum să întâlneşti sălbăticiuni. Dacă stai un timp lipit de trunchiul unui copac, vei începe să observi treptat, câte ceva. Cocoşii de munte pot fi zăriţi, laolaltă, doar în locurile şi vremea de rotit, căpriorii la adăpători, mistreţii pe potecile de preumblare. Trebuie să știi unde să-i cauți. Numai iarna, dimineaţa devreme, sunt vizibile pe pătura proaspătă de omăt, urme de lupi, vulpiţe şi iepuraşi, imprimate pe drumurile de munte, ce confirmă existenţa lor, dar şi faptul că au fost prin preajma ta, fără a cunoaște acest lucru.
Ca atare, tainele spirituale ori secretele naturale nu pot fi tălmăcite oricum, ci numai în tăcere. Când eşti doar tu cu tine, când eşti dispus să crezi în orb, fără a pretinde dovezi şi fără a cere minuni. Dacă nu te poţi opri din goana spre groapă, mânat de dorinţa de mai mult, e cert că cerul îți va rămâne străin și n-ai cum să-l simți pe Dumnezeu, aşteptându-te răbdător şi zâmbitor, sub diverse înfățișări, la răscruci de drumuri.