Justiţia, deşi suspusă de constituţie (uneori am impresia că doar formal), a fost şi este supusă unui asalt politic şi mediatic, necontenit şi nemaipomenit. S-a lovit nemeritat în justiţie (s-au strecurat suspiciuni şi s-a indus chiar ură), asemenea valurilor care se năpustesc ritmic asupra ţărmului pe care este amplasat farul ce dă dreptate şi împarte, implicit lumină. Așa cum am mai spus-o și altă dată, nu contest existenţa inerentă a unor erori judiciare sau abuzuri procedurale (ele trebuie negreşit sancţionate), dar nu poţi arunca anatema asupra instanţelor şi parchetelor, doar pentru că nu se lasă docil îngenuncheate şi încălecate, aşa cum ar vrea unii sau alţii. Pentru slăbirea justiţiei (mai ales când anticorupţia a atins cote alarmante) s-a intervenit îndoielnic pe cale legislativă iar pentru „degradarea” magistraţilor, li s-a luat calitatea de etalon conferită cândva, pe bună dreptate, în grila bugetară de salarizare.
De ceva vreme, atacul a fost mutat şi pe celebrele, de acum, „pensii speciale”, poreclite nesimţite, ce sunt de fapt, pensii de serviciu, pensii ocupaţionale. A le pune pe acelaşi palier cu pensiile primarilor este o prostie fără seamăn. Ei sunt doar demnitari publici, aleşi pe durată determinată, chiar dacă în realitate, cât timp mandatele nu sunt limitate la două ca la preşedintele ţării, ajung să plece din funcţie la adânci bătrâneţe, după decenii în şir. Au şi ei interdicţii dar la preluarea mandatului, afacerile sunt doar transferate spre rude şi preluate înapoi, imediat după încetarea calităţii.
Nu mă adresez celor militează pentru ținerea tuturor pensionarilor pe pragul sărăciei (nu pentru sporirea semnificativă a pensiilor mici), celor care spun „dacă nu le place, n-au decât să plece că sunt atâţia alţii care vor să fie magistraţi” (n-am cum să-i conving indiferent de argumentele întrebuinţate) sau celor care colportează zvonul că pensiile magistraţilor sunt de sute de mii de lei. A spune că toţi judecătorii şi procurorii au pensie de 10.000 euro, doar pentru un caz izolat şi mereu invocat (unde avem de a face cu o greşeală clară de calcul a pensiei, ce trebuia de mult reparată), e ca şi cum ai spune că orice profesor poate câştiga din meditaţii şase case.
De asemenea, fac referire la magistraţii care timp de 25 de ani au fost numai judecători sau procurori, nu şi la cei care au fost avocați timp de 20 de ani, de pildă, sau chiar jurişti la o societate cu răspundere limitată (aparţinând poate părinţilor şi care n-au văzut cum arată o sală de judecată), au intrat direct în magistratură (fără a urma INM-ul) și unde rămân până îndeplinesc cerinţa de 25 ani vechime în specialitate juridică (numai 5 ani, în exemplul dat), după care ies din sistem cu pensie de judecător şi revin în avocatură.
Totodată, trebuie subliniat că magistraţii nu au cerut să fie croiţi ca o categorie profesională „specială”, aparte. Sunt oameni onorabili, oameni obişnuiţi, corecţi şi cinstiţi, cu ei şi cu ceilalţi, care îşi fac datoria cu mari sacrificii în circumstanţele concrete date (sociale şi politice). Nu sunt privilegiaţi ai sorţii (cum lasă impresia unii) şi nici duşmanii de clasă care iau salarii şi pensii foarte mari şi oferă societăţii foarte puţin, sărăcind cumplit bugetul ţării, cum afirmă făţiş alţii.
Pentru lămurirea deplină a situaţiei lor „speciale” este necesar să relevăm un principiu elementar de drept potrivit căruia, fiecărui drept acordat îi este automat ataşată o obligaţie de îndeplinit. E de notorietate (dar se pare că adesea se uită) modul în care operează echilibrul între obligaţia trasată în sarcina cuiva şi dreptul corelativ instituit, tocmai spre a realiza o oarecare compensare. Altfel spus, pe înţelesul tuturor, dacă pe un taler a balanţei aşezi una sau mai multe obligaţii, pentru ca această cumpănă să rămână dreaptă este absolut necesar să aşezi tot atâtea drepturi corelative pe celălalt taler.
Plecând de la această premisă şi lecturând Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, oricine este de bună-credinţă poate pricepe că pretinsele „privilegii” pecuniare nu sunt decât o încercare (incompletă însă) de compensare a interdicţiilor şi incompatibilităţilor instituite în sarcina magistraţilor. În acest sens, amintim că funcţia de judecător şi procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică şi privată. Ce înseamnă acest lucru : că magistratului i s-a îngrădit dreptul de a avea un al doilea loc de muncă, de a face şi altceva în timpul liber (sfârşit de săptămână sau concediu), pentru a câştiga şi alte venituri. Nu poţi accesa fonduri europene pentru deschiderea unei pensiuni turistice, de pildă, şi nici n-ai voie să pictezi tablouri, pentru a le vinde. Sunt situaţii ipotetice puse pe tapet tocmai pentru a reliefa anormalul, pentru că la volumul exorbitant de muncă, în timpul liber, magistratul este nevoit oricum să redacteze hotărâri, să studieze legislaţia şi practica judiciară pentru cauzele aflate pe rol, în condiţiile în care ziua de muncă de 8 ore, prelungită cu ore suplimentare (necontorizate şi neplătite niciodată) este alocată integral pentru studierea dosarelor şi participarea în şedinţele de judecată, compuse din zeci şi uneori, sute de dosare.
Merită menţionat şi faptul că, anual, magistraţii au obligaţia de a da o declaraţie de avere ce include detaliat bunurile dobândite (şi datele de identificare ale imobilelor, spre ştiinţa infractorilor), precum şi veniturile obţinute, inclusiv ale soţului (trecut cu nume şi prenume, loc de muncă, funcţia deţinută) şi ale copiilor (în speţă, alocaţia de stat), consemnaţi şi ei cu datele de identitate, spre o posibilă vulnerabilizare. Rolul şi rostul acestor declaraţii de avere este imprecis în condiţiile în care, în proporţie de 99 %, veniturile lunare ale magistraţilor se rezumă la salariu (pot fi doar cadre universitare, dar situaţiile sunt excepţionale, pentru că n-ai cum să le faci pe amândouă la nivel de excelenţă). Fiind însă publice, periodic, declaraţiile de avere sunt aduse la lumină doar din dorința de a arăta cu degetul cât câştigă „chiaburii” şi „căpuşele bugetare”. Interesantă a fost însă reacţia vehementă a jurnaliştilor la propunerea făcută de un secretar de stat al Ministerului Justiţiei de a fi instituită această practică la nivelul întregii societăţi, spre o corectă şi completă impozitare a veniturilor şi implicit, o verificare adecvată a averilor.
Revenind la statutul stabilit magistraţilor de către legiuitor (adică, politicieni) precizăm că judecătorilor şi procurorilor le este interzis să desfăşoare activităţi comerciale (direct sau prin persoane interpuse) sau activităţi de arbitraj (în litigii civile, comerciale sau de altă natură) şi nici să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi, instituţii de credit sau financiare, societăţi de asigurare, societăţi naţionale sau regii autonome. Interdicţia este totală pe aceste aspecte ceea ce înseamnă că magistratul nu are, ca tot omul muritor şi muncitor, posibilitatea de a demara şi de a derula nici un fel de afacere. Cu titlu de exemplu, magistratul nu poate deschide o florărie sau frizerie şi nici nu poate vinde şi cumpăra bunuri pe internet ori acţiuni la bursă (în scop de câştig). Şi atunci mă-ntreb, retoric, dacă magistratul nu are permisiunea să agonisească averi de-a lungul carierei profesionale (fiindu-i barată orice posibilitate şi oportunitate), nu e normal să-i oferi un salariu superior şi ulterior, o pensie situată la nivelul salariului, tocmai pentru a-i asigura o compensare şi mai ales, un trai decent, inclusiv la bătrâneţe.
Pe de altă parte, doar pentru a reflecta intenţia legiuitorului de a ţine magistratul la o margine de sat (societate), stingher, sărac şi singur, dar mai ales, de a-l lega strâns de ţăruşul salariului, amintim că acesta, în ipoteza favorabilă în care dobândeşte, prin moştenire, calitatea de asociat sau acţionar la o societate, are obligaţia de a lua măsurile necesare astfel încât această calitate să înceteze în termen de un an de la data dobândirii ei efective. O asemenea impunere instituită pe cale legislativă presupune ca cel în cauză să lichideze, într-un termen limitat şi fără a conta dacă a aflat sau nu un cumpărător adecvat, întreg patrimoniul dobândit pe cale succesorală. Prin urmare, celui în cauză, i se oferă doar două opţiuni : fie păstrează ce a primit de la părintele decedat ( spre a da mai departe copiilor săi) şi renunţă la cariera de magistrat, fie împrăştie iute ce a căpătat şi rămâne magistrat.
Interdicţiile impuse sunt multiple şi variate (nu cred că are rost să le redau totuşi pe toate) dar voi face referire încă la una : imposibilitatea ca judecătorii şi procurorii să dea consultaţii scrise şi verbale la problemele litigioase, chiar dacă procesele se află pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia. Prin urmare, magistraţilor nu le este permis să dea consultanţă juridică, spre deosebire de profesori care pot acorda meditaţii elevilor ori de medici, care lucrează la stat, dar au şi cabinete particulare sau clinici medicale private.
Se poate discuta îndelung dacă sunt sau nu justificate interdicţiile magistraţilor de a avea o societate ori de a desfăşura activităţi de arbitraj sau de consultanţă juridică, atâta timp cât eventualele incompatibilităţi ivite îşi aveau dintotdeauna rezolvarea în Codul de procedură civilă (prin instituţia abţinerii) iar mai nou, litigiile în care sunt implicaţi judecătorii şi procurorii se soluţionează de o altă instanţă, aflată dincolo de hotarul Curţii de Apel unde magistratul îşi desfăşoară activitatea. Intenţia legislativului este limpede : de a aşeza magistraţii pe o poziţie socială deosebită pentru a fi relaxaţi financiar şi implicit axaţi total pe înfăptuirea actului de justiţie în mod obiectiv, la adăpost de ispita mitei. Tocmai de aceea, pentru ca magistraţii să nu se gândească la ziua de mâine şi la ce ar trebui să facă să aibă bani albi pentru zile negre, salariile magistraţilor sunt relativ bune (cândva, așa cum am spus, erau situate în fruntea sistemului de salarizare publică) iar pensiile sunt situate la nivelul salariilor.
Nu trebuie omis nici faptul că magistraţii pierd automat dreptul la pensia de serviciu (spre deosebire de poliţişti sau militari, de pildă) în ipoteza în care sunt condamnaţi chiar şi pentru o faptă asimilată infracţiunilor de corupţie (în încheierea de şedinţă a unei cauze programată la finalul şedinţei de judecată şi care s-a amânat fără discuţie s-a consemnat în fals că a fost prezent şi procurorul) iar dacă săvârşesc o infracţiune de vătămare corporală din culpă sau ucidere din culpă, în urma unui accident rutier este exclus din magistratură (mulţi judecători și procurori trăiesc cu această teamă sau chiar preferă să nu conducă maşina), excludere ce intervine şi când, în plină stradă, îşi pierd cumpătul şi împing de un perete pe cineva care l-a înjurat sau l-a scuipat în faţă, pentru că l-a condamnat cu o zi-nainte. Li se pretinde să fie supraoameni, imaculaţi, fără greşeală, care trăiesc retras şi discret (cu prieteni puțini și dacă se poate,chiar deloc), întrucâtva explicabil, dar atunci şi societatea trebuie să suporte costul unei asemenea impuneri.
În schimb, este cert exagerat să extinzi aceste interdicţii şi incompatibilităţi şi asupra întreg personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor, indiferent că sunt grefieri sau arhivari-registratori. Chiar şi pentru povara profesională ce le este „generos” oferită (schemele de personal sunt subdimensionate iar rulajul de dosare este unul impresionant) şi pentru importanţa socială a muncii desfăşurate (nu au voie să greşească, fiind vorba de viaţa şi averea oamenilor) grefierii merită din plin recompensaţi. Cu atât mai mult însă, când în sarcina lor aşezi şi un şirag de „nu au voie… şi nu le este permis…”, fără a le da posibilitatea de a se descurca material prin derularea unor activităţi independente, în raport de abilităţile şi talentul fiecăruia.
În concluzie, dacă statul impune cuiva un statut profesional special, împrejmuit şi împovărat de interdicţii şi incompatibilităţi, tot el este dator să-l recompenseze corespunzător pentru conformare. Şi cum altfel, dacă nu pe cale pecuniară, se poate restabili echilibrul pentru înlăturarea în tot sau în parte a unor drepturi cetăţeneşti.
Pe de altă parte, când cineva optează să intre în magistratură, ia în considerare atât rolul social ce-i revine, riscurile inerente profesiei şi restrângerile la care este supus, cât şi satisfacţia materială, vârsta la care se poate pensiona şi cuantumul pensiei, nefiind permisă schimbarea regulilor în timpul exercitării profesiei, cum la fel de firesc este ca legea aplicabilă să fie stabilă, predictibilă, iar corecţiile la statutul profesional să fie incidente doar celor care bat abia acum, la porţile profesiei de magistrat.