Vorba aceea : ”nu știu alții cum sunt” dar eu, uneori, când caut să descriu un peisaj de poveste, simt inutilitatea cuvintelor și incapacitatea lor de a cuprinde și de a reflecta fidel, măreția naturii. Am urcat ieri pe Dealul Cetății (un loc comun, obișnuit, aflat la îndemâna oricui), unde iarna, cu bagheta-i argintie, a comprimat ceața în cristale, după care, lucrând cu migală și răbdare în filigran, a lipit aceste infime și fine grăuncioare de gheață pe fiecare fir de pai, pe fiecare rămurică, rezultând un tărâm de basm. Prin urmare, în cele ce urmează, voi lăsa imaginile să suplinească cuvintele.
Iar în final, o sa postez o mică poezioară, cu tentă de calambur, fără valoare literară, concepută cu ani în urmă, la Șieu-Cristur, unde am un petecuț de pământ (pe care îl alint cu afecțiune ”moșioara mea”), cu câțiva pomi fructiferi, ce au intrat recent pe rod, și un foișor împrejmuit cu viță de vie. O fac cu un singur scop : de a vă îndemna să priviți în jur cu luare aminte și de a face precum zeița iarnă, împodobind fiecare clipă ce vă este dat să o trăiți, sau măcar să o traversați conștient și complet, altfel riscați să nu vă bucurați de lucrurile mici, pe care la un moment dat, privind retrospectiv, le veți descoperi cu surprindere că au fost de fapt lucruri mari.
Cristurul de Cristal
Peste noapte,
Printr-o vrajă,
Preschimbat ca în poveste
Stă sătucul … cu palate de argint.
La ferestre, diafane lăcrimioare,
Stalactite, sus la streşini,
Gardu-i plin de giuvaeruri
Iar la porţi … pietre preţioase.
În plete,
Fiecare pai poartă paiete,
Iar ciulinul infatuat
S-a încoronat imediat împărat,
Peste câmpul de nestemate … nenumărate.
Uliţa veche de lut
E acum o albă alee,
Străjuită de un prelung şirag
De vată de zahăr pe băţ … de acăţ.