Comparativ cu perioada copilăriei mele, petrecută la confluența Someșului cel Mare cu Ilva cea Mică, peisajul profesional al satului românesc a suferit schimbări semnificative, dispărând definitiv, ca și cum n-au fost vreodată, și socăcița sau socășița (bucătăreasa pricepută de la ospețe), și șuștărul (ce repara încălțămintea), și moașa (care veghea la venirea pe lume a pruncilor), și boctărul (paznicul de câmp), și zapciul (paznicul de noapte, un fel de sergent de stradă), și căuaciul (fierarul sau potcovarul, rămas și el fără obiectul muncii), dar și morari, tâmplari, văcari sau cojocari nu mai sunt, căci găsim, de-a gata, toate cele trebuincioase, … Citește mai departe
Cioplind în umbre, uimitoare urme
Fericiți – și nărăviți în letargie – sunt cei docili cu duhul; care cred fără să caute, fără să cerceteze, fără să se îndoiască…; care lucrează doar cu certitudini; care nu-și pun întrebări ori care consideră că au aflat, iute și ireversibil, toate răspunsurile; care n-au pendulat, niciodată, între „a fi și a nu fi” cel ce este încă din întâia poveste.
Stăruitori sunt însă semenii ce-l caută, fără contenire, în fiecare mugur, în fiecare chip de floare, în fiecare palmă întinsă, în fiecare privire de pui: de om, de pom, de păsăruică… Și nu strigă-n pustiu, și nu caută … Citește mai departe
Aievea, despre românii de aiurea
Într-o perioadă istorică tulbure și imprevizibilă, când este în plină derulare o vădită reașezare a plăcilor tectonice (și în primul rând cele militare), nu te poți prezenta senin în fața națiunii – gest ce aduce fie cu o naivitate, fie cu o ascundere intenționată a realității – și să contești cerințele șefului de stat major al armatei, liniștind electoral populația cu motivarea sumară că nimeni nu vrea (și nu poate!!!) să intre și să ia…, câtă vreme alianțele se clatină (inclusiv cele europene), iar conducătorii marilor puteri occidentale sunt serios îngrijorați de evoluția internațională, pregătindu-se temeinic pentru orice sumbru scenariu. … Citește mai departe
Iarna, în Țara de Sus
În revista „Magazin istoric”, din decembrie 2020, am dat peste un articol ce mi-a atras atenția: „Zăpada rămâne în povești și se vinde în cutii de carton, în magazinele de jucării. A murit odată cu pitorescul instrument al lopeților de lemn. Nămeții au trecut în fabula zmeilor și țurțurii decorativi ai streașinii mai figurează în pictura epocii. Copiii recenți, când li se povestește lumea de stalactite a lunii lui decembrie, își fac cu ochiul, convinși că părinții s-au ramolit. Crăciunul se face azi sub umbrelă și a devenit ziua cu lapovițe mari a întregului an. (…) Am cumpărat o … Citește mai departe
Stau singură și-n gânduri, Doamne!
Cu un titlu ce parafrazează un vers din poezia „Lecția de citire” a lui Nichita Stănescu – aceluiași poet aparținându-i și poezia „Rugăciune la o piatră” (pe care o întreabă ce animale au murit când s-au scris prima oară cuvintele) – voi purcede pe drumul pietruit reamintind că „munții alcătuiesc un spațiu în care se pot răsfoi arhivele pământului – spațiu botezat în cele din urmă marea carte de piatră a lumii” (Munții din minte, Robert Macfarlane).
În același sens, e reprezentativ și volumul de poezii „Noduri și Semne”, presărat cu pietre și în care Nichita Stănescu, asemeni … Citește mai departe