Co(lecția) de munte: In pietra alpestra e dura

Muntele e un dascăl destoinic și devotat, lecțiile predate doritorilor – și amatorilor – fiind la certă înălțime.

Și e limpede că numai muntele ne poate preda altitudinea, ce înseamnă ierarhia, ce presupune înfruntarea înălțimilor, ce pericole pândesc pe parcursul ascensiunii: desprinderea de realitatea solidă a stâncilor, sporirea nejustificată a stimei de sine, trufia exagerată…, marele câștig educativ al drumeției la munte fiind starea de smerenie, de supușenie sincer recunoscută ori chiar de umilință, înaintea măreției fără de seamăn întâlnită-n cale.

Muntele ne prezintă și simplitatea: în port, în bucate curate, în sensibilitate…, peisajele primitive înfățișând, sugestiv, starea originară, de … Citește mai departe

Anastasis

„La fel ca a te naște întâia oară, nu este nimic surprinzător să renaști; totul în natură este înviere.” – Voltaire

„Oricât s-au străduit oamenii, adunându-se cu sutele de mii pe un petic de loc, să sluțească pământul pe care s-au grămădit, oricât l-au acoperit cu pietre, să nu mai crească nimic pe el, oricât au smuls fiece fir de iarbă răsărit, oricât l-au afumat cu cărbuni și cu petrol, oricât au retezat toți copacii și au izgonit toate jivinele și păsările, primăvara era primăvară chiar și în oraș. Soarele încălzea, iarba, revenind la viață, creștea și înverzea oriunde … Citește mai departe

Pe Calea Crucii Cobășelului

În condițiile în care nu ne cunoaștem, îndeajuns de bine, nici pe noi, și cu atât mai puțin nu bănuim de ce suntem în stare într-o situație limită, n-am cum să nu remarc ce doză mare de adevăr conține cunoscutul preambul „de creangă”, sens în care apelez pios la el și zic: „Nu știu alții cum sunt, dar eu” iau aminte la fiecare potrivire întâmplătoare, chiar dacă se dovedește o simplă coincidență, căutând să extrag toate semnificațiile, așa cum s-au petrecut lucrurile și în primăvara – și implicit Postul Mare – din acest an când, după ce am urmat crucea … Citește mai departe

Duminica Tuturor Florilor

În Duminica Floriilor, cum altfel, decât despre flori.

Căci ele vestesc intrarea în lume a învierii.

Și tot ele, așezate-n vază, pe masă; purtate, cu drag, pe braț; puse ștrengărește-n păr…, ne-au fost (și ne sunt), la bine și la rău, alături mereu.

Dar Doamne, ce tărâm bogat au reușit țăranii români să facă din Grădina Maicii Domnului ! Floarea de colț au prețuit-o, cu sfințenie, ca pe „Floarea Doamnei Noastre”, caprifoiul l-au alintat „Mâna Maicii Domnului”, cerceii doamnei, în fapt, tot pe la sat, reprezenta „Inima Maicii Domnului”, floarea de ceară purta porecla de „Lacrima Maicii Domnului”. Și volbura … Citește mai departe

Un ceas, la pas, prin Armenopolis

În iureșul (și implicit, indiferența) în care ne ducem traiul cel de toate zilele, pășim, fără să știm, pe lângă nenumărate comori; le privim și totuși nu le deslușim; punem mâna și parcă nu prea ne vine a crede; le avem lângă noi, dar nu le valorizăm în tot… Agățat de acest gând am făcut popas, de-un ceas, în centrul vechi al municipiului Gherla, în Armenopolisul de altădată (în germană, Armenerstadt), clădit pe un teren viran de către coloniștii armeni veniți, la îndemnul Curții Imperiale de la Viena, din ținuturile îndepărtate ale Moldovei, ce se transformase, la sfârșitul secolului al … Citește mai departe