În Biblie există un text ce subliniază relația specială stabilită, pe baza unor sentimente de stimă și de simpatie reciprocă, între semeni cu aceleași preferințe și năzuințe : „ … tu, pe care te socotesc una cu mine; tu, frate de cruce și prieten cu mine; noi, care trăim împreună într-o plăcută prietenie și ne ducem împreună… ” – Psalmii (55:13), în timp ce un alt pasaj mi se pare potrivit pentru minunatul moment al plecării la munte: „ Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă! ” – Psalmii (118 : 24), căci împărăția munților aparține celor ce se încumetă să urce la pas, cu răbdare, cu încântare…, spre cer.
Orice început de drum e supraîncărcat de emoții. Se pătrunde pe un tărâm nou, necunoscut și neprevăzut. Ca atare, emoțiile ne înviorează existența și în clipele ce preced plecarea la munte, chiar dacă știm locul de campat, și traseele de urmat, și ce presupune o ascensiune…, căci muntele reprezintă nu doar un loc lipsit de griji, împresurat cu liniște și în care căutăm să ne astâmpărăm setea de libertate, ci și un poligon de încercare a limitelor, de înfruntare a tăriilor și vitregiilor naturii.
În ceea ce ne privește, de două decenii, chemarea tainică a muntelui ne aduce împreună, pentru a împărți (împărtăși) aceleași bucurii, pentru a culege prietenii trainice și tone de amintiri despre nenumărate și neuitate întâmplări. Pot spune, fără teama de a greși, că părtășia sădită pe dragostea de drumeție e deosebită ca apropiere și comuniune. Mersul pe munte, spre capătul de sus al lumii – se spune că numai pe culme dăm față și stăm de vorbă cu Dumnezeu -, e practicat de către oameni deschiși la minte și frumoși la suflet, atmosfera în sânul unei echipe de munte fiind de-a dreptul fantastică: gulașul e binecuvântat de părerile a patru-cinci mari bucătari adunați ad-hoc lângă ceaunul cu bolboroseli; linia melodică se pierde printre atâtea glasuri răgușite, cântarea luând-o „pe arătură”, spre amuzamentul înflăcăratei adunări; rememorările altor expediții se poticnesc într-un șirag de întâmplări pline de haz, iar glumele continuă să curgă gârlă, căci într-o veche și unită adunare amicală nu mai e nimic de ascuns și nici supărările nu-și mai au locul și rostul.
Revenind la actele preparatorii turei de munte, în zilele premergătoare evadării spre locșorul unde ne simțim sociabili (nu încăpem la cuvânt la câte am avea de spus), veseli (râdem cu poftă pentru orice nimic) și relaxați (nici n-ai cum când ne este dat să ne trezim în șipot de ape și tril de mierlă), pe grupul de WhatsApp (sugestiv intitulat „Bistrița Montan”) și cu bucuria specifică copiilor ce urmează să plece într-o tabără școlară ne numărăm neîncetat; ne împărțim pe mașini și pe corturi; dăm pronosticuri cu privire la vreme; ne informăm cu privire la echipamentele găsite la promoție; ne lăudăm cu „bunuțurile” puse în rucsac (o sticlă cu țuică galbenă de bătrânețe, un borcan cu miere proaspătă, un boț de brânză frământată, un uscat salam de vânat ori o tablă de slănină, ridicată la rang de regină…); dăm adunarea pentru efectuarea, în comun, a cumpărăturilor (de fiecare dată peste necesar, restul rămas fiind partajat în grămăjoare, atribuite prin tragere la sorți în ultima zi de tovărășie); stabilim, de comun acord, ora și locul reunirii, într-o mare de entuziasm, la cafeaua de dinaintea purcederii la drum.
Și ca să probez faptul că lucrurile nu s-au schimbat, înțeleg să așez alăturat un fragment dintr-o carte publicată în urmă cu aproape un secol: „ Clipa plecării la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei înrâurește asupra excursiei întregi. (…) Iar începutul începuturilor este exactitatea. Sosirea la ceasul hotărât la locul de întâlnire e cea dintâi notă plăcută. Nu mi s-a întâmplat ca un tovarăș de drum exact să fi fost supărător în cursul expediției; nota justă se menținea până la sfârșit. Drumețul acela era entuziast și disciplinat. Avea darul focului nestins, a focului sacru pentru natură. Al doilea factor de armonie la plecare este salutul. Nu e de ajuns să sosești la vreme, trebuie să sosești și cu voie bună. Mai ales dacă cerul e întunecat și vântul bate a ploaie. Atunci zâmbetul tău să înlocuiască zâmbetul soarelui. Se-nțelege că acest zâmbet în zori de zi le vine mai ușor unora decât altora. Cei care au darul să se deștepte ca ciocârlia cântând, sunt drumeți născuți. Dar cunosc și eroi, care cu toată oboseala ce o simt, când se scoală la ceasuri neobișnuite, ascund această infirmitate sub un surâs de mare preț moral. Și să pornești cu nădejde, iar nu cobind a rău. Este o deosebire fundamentală între o cobe rea și un turist prevăzător. Aceea e în stare să strice expediția cea mai frumoasă prin atmosfera de critică și de fricoasă nemulțumire ce răspândește în jurul ei; pe când cel de al doilea, întâmpină și învinge toate greutățile prin cumințenia sa, prin desăvârșirea echipamentului său material și moral. Ce însuflețite sunt plecările, dis-de-dimineață, când muritorii cei de rând – „regretabilii muritori”, cum zice un prohod modern -, moțăie încă și habar n-au de tainica frumusețe a zorilor. Iar tovarășii drumeți se înființează, unul după altul, la locuința unuia dintre ei, unde vorbesc încet, ca să nu fie supărați „regretabilii” din casă. Mi s-a întâmplat chiar, într-o vilă, unde ne aflam numai noi drumeții, și unde nu era nici o primejdie să trezim pe cineva din somn cu tropăitul ghetelor noastre țintuite și cu glasurile noastre vesele, să umblăm în vârful picioarelor și să vorbim pe șoptite. Era cea dintâi excursie a noastră de iarnă în Bucegi, era un avânt îndrăzneț spre necunoscut! Fericirea acestor plăceri e plină de sfială; bucuria e atât de mare, încât inima abia îndrăznește să o creadă. Adică vom porni! Vom porni spre raiul munților. Vom trăi, timp de câteva ceasuri sau zile, o viață cu totul nouă, fără grijă, fără răspundere sau datorie, o viață neîncepută, închinată numai frumuseții și veseliei… Vom fi ca și copiii, ale căror gânduri nu trec dincolo de clipele de față, ne vom opri însă conștienți la frumusețea acestor clipe; fericirea noastră va fi îndoită, spontană ca și a copiilor și intensificată prin pricepere.” – Cartea Munților, Bucura Dumbravă.