Nu despre LEGI țin „să vă vorbesc”, prin prezenta scriitură, ci doar să subliniez răstimpul existențial esențial, cel situat dincolo de câșLEGI. Iar despre Lăsatul Secului și despre liniștea dumnezeiască ce se lăsa peste satul de odinioară mi-a reamintit, fără a folosi vreo vorbă, anotimpul aflat, acum, la apus, fiindcă pe vremea bătrânilor de altădată, odată ce se punea cruce peste zilele de dulce, nu mai răzbătea cântec în crâșmă, și nici de horă în dugeană, iar oalele de gătit, la fiecare început de Păresimi, se frecau temeinic cu cenușă, pentru a fi eliberate de spurcăciunea grăsimilor, de necurăție. Și apropo de cenușă, așa cum, pe șustache, am înfiat doar Halloween-ul și pe Sf. Valentin, dar nu și pe sora lor: Ziua Recunoștinței, divin celebrată prin reunirea familiei lărgite la o masă festivă, tot așa nu ne-am însușit nici Miercurea Cenușii, considerată Prima Zi a Primăverii Duhovnicești (postul însemnând reînnoire prin pocăință, prin penitență) și care este sărbătorită astăzi de către romano-catolici într-un fel special: ramurile de salcie – ori de măslin – sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut și care au împodobit, peste an, icoanele și statuile din bisericile și casele creștinilor sunt arse, iar cu cenușa rezultată preotul face semnul crucii pe fruntea fiecărui credincios și îi spune: „Adu-ți aminte, omule, că țărână ești și în țărână de vei întoarce”.
Și cum introducerea o consider de-ajuns, trec la firul principal și glăsuiesc, adică tastez: Primăvara, cu toiagul gata înmugurit, a alungat iarna în munți, iar noi, drumețind pe urmele ei, pe traseul Pasul Prislop – Șaua Știol, am aflat-o împăcată și curat înveșmântată. Și Doamne câtă armonie, câtă acalmie și câtă mulțumire vie răsfiră un suflet care și-a terminat, cu bine, treaba, care și-a împlinit misiunea.
Marele Voltaire ne împărtășea un adevăr cât casa de mare: „a îmbătrâni este singurul mod de a trăi mai mult”, iar Jonathan Swift a alăturat o constatare de necontestat: „toți ne dorim să trăim mult, dar niciunul nu vrea să îmbătrânească”. Și totuși, iarna reîntâlnită-n munți, deși vădit îmbătrânită, avea o față curată, de o anume seninătate binecuvântată și nu părea că ar regreta ceva, ci dimpotrivă parcă-mi șoptea că doar atât a putut. Și poate tocmai de aceea mi se înfățișa pe deplin resemnată, despovărată, chiar cumpătată și parcă concentrată pe clipa de aici și de acum.
Și ce minunat este când poți călca apăsat, pe o postată de iarnă așezată, una care a lăsat în urmă lucrurile lumești și care a urcat spășită-n munți, pentru a se putea preocupa de liniștirea și, implicit, de limpezirea sufletului.
Iar pe versantul celălalt, parcă văd „tăcerea mieilor” ce vor veni.
Și peste toate, numai perspective smerite etalate.
Și nu întâmplător, căci în fața INĂLȚIMII SALE, iarna nu se poate înfățișa dehămată, pătată, robită de patimi, sau râgâind, căscând, sughițând, cârtind, înjurând…, ci calmă și frumos împodobită cu virtuți, cu vrednicii… Și chiar purtând pe poale omăt înflorat, de ghiocei, de toporași.
Să luam aminte!